Nuca nu mai este

Deloc.
În parte din vina noastră. A nepriceperii, zic eu. A naivității, zice Gabi.
Oricare ar fi motivul, orice nume i-am da, sunt furioasă pe mine (pe el l-am iertat).
Și de şase zile nu-mi trece...

O cunoștință, citind articolul despre ea, mă certa că n-am vorbit destul de frumos.

Eu i-am răspuns că am vrut doar să fiu realistă, nicidecum rea sau critică.

Acum, când nu mai e, îmi reproșez că n-am fost o mamă destul de bună și de responsabilă, că n-am iubit-o destul, indiferent cum a fost ea...

Când ai multe animale, ca și atunci când ai mulți copii, ideal e să-i iubești pe toți la fel. Dar oare poți?

Nucăi i-am dat atât cât am putut. Cu certitudine, avea nevoie de foarte multă iubire, de mult mai multă. Poate tocmai pentru că era simplă, prostuță, imatură, nedescurcăreață.

Gabi spune că a încercat să compenseze el, mai ales că era printre preferatele lui, dar asta nu mă consolează.

Ideea e că, la un moment dat, copleşiţi de treburi şi griji (și lovindu-ne de propriile noastre limite...), nu am înțeles ce i se întâmpla, nu am dus-o la doctor la timp, iar când am dus-o a fost prea târziu.

I-a murit lui Gabi în brațe. A fost o pedeapsă cumplită pentru el. 

Iar s-o văd pe ea lipsită de viață și pe el suferind atât de mult și să nu mai pot face nimic a fost o pedeapsă dublă pentru mine.

(Și) în cazul ei, mi se pare că nu mi-am îndeplinit misiunea (până la capăt)...

..................

O să-mi lipsești nespus de mult, Nucă mică...