joi, 24 mai 2012

Boc


S-a pricopsit cu numele ăsta pentru că e mic și-al dracu'. :)
Altfel, ar fi trebuit să-l cheme Berlusconi, la câtă prefăcătorie și perversiuni zac în el! :))




Era într-o dimineață, pe la sfârșitul lui august 2009.
Eram în concediu și mă dusesem într-un cartier învecinat să plătesc factura la gaze. Mă întorceam acasă.
El era un boț de carne și blană, care mieuna încetişor într-un boschet, în fața unei case de pe bulevard. Fusese fătat doar cu câteva ore înainte, avea buricul lung, moale și reavăn. Şi fusese aruncat ca un gunoi.

Aveam deja 14 pui acasă, plus câteva pisici mari... Dar îmi propusesem deja, la vremea aceea, să nu trec nepăsătoare pe lângă nici un animal care avea nevoie de ajutor.
În sufletul meu eram convinsă că Cineva mă punea la încercare, că trebuia să plătesc vreo datorie karmică. Şi eram convinsă că puiul ăla nu avea nici o altă șansă în afară de mine.
Dar nu mai crescusem un pui atât de mic. Și nici una din pisicile cu pui de acasă nu mai alăpta...
Toate gândurile astea mi-au trecut prin cap în câteva secunde. Le-am alungat, l-am pus pe puiuţ în plasă, peste niște haine cumpărate de la un second, şi mi-am văzut de drum. N-a mai scos grai până acasă.
Când am ajuns, i l-am arăt cu teamă lu' Gabi. I-a picat fața când l-a văzut, da' ce să mai zică?!



Faptul că nu supsese la mama lui nici măcar o dată a fost în avantajul nostru. A primit cuminte laptele turnat cu siringa, picătură cu picătură, în botul minuscul, dar s-a dezvoltat încet, și chiar și acum e mic cât un mâț de un an. Gabi îi zicea pe-atunci „pisoiul meu de buzunar“.

A stat ascuns în casă până în primăvara următoare şi n-a vrut să socializeze cu celelalte pisici, pentru că nu se identifica nicicum cu ele. Bocul meu se credea om, stătea lipit de noi și cerea veșnic atenție și afecțiune. Iar acum, când a înţeles că e ca ele, se poartă de parcă i-ar fi ciudă că nu e o specie în unic exemplar.


Când era pui, cea mai mare spaimă a lui o trăia când lăsam ușa deschisă. Părea că afară pândeşte la ușă un monstru care aștepta să-l mănânce...
Iar cea mai extremă experienţă a avut-o într-o noapte de februarie din prima lui iarnă.
Nu ştim cum, a ajuns afară. Am observat că nu e, l-am căutat, l-am strigat, am dormit cu lacrimi în ochi şi cu frica în sân. Dimineaţa, când s-a luminat şi am ieşit afară, Boc a ţâşnit primul înăuntru, terorizat, şi s-a pitulat în cel mai întunecat colţişor al camerei. Probabil că dormise ascuns prin vreo magazie.

Multă vreme nu s-a mai apropiat de uşă...
Zile în şir a privit lumea doar de pe pervazul ferestrei.
Apoi şi-a făcut curaj şi a coborât în curte. În altă zi a făcut câţiva paşi. Apoi câţiva metri. Pe urmă a rămas în curte mai multe ore...
Nu doarme însă niciodată afară şi nu s-a îndepărtat niciodată de casă. E singurul pisoi din câţi am avut care n-a fost niciodată curios să exploreze casa şi nici n-a sărit vreodată gardul în vecini.
Chiar și acum stă afară doar când vrea el, totdeauna singur, și doar instinctul de reproducere îl face să se apropie de alte pisici.
Ceva e în neregulă cu instinctele lui, pentru că îl atrag pisicile neajunse la maturitate sexuală, indiferent că sunt pisoi sau pisicuţe... E degenerat puţin Bocul meu... :(


Urăşte ploaia şi e primul care vine în casă când simte că se apropie, dă alarma înainte să vedem noi vreun nor sau să auzim vreun tunet.
E înfipt, defensiv-agresiv cu pisicile, sclifosit şi fiţos cu noi. Şi are cei mai verzi ochi pe care i-am văzut vreodată la o pisică.


2 comentarii:

  1. Intradevar are o privire de pervers, dar un pervers frumos!

    RăspundețiȘtergere
  2. Oh,da! E un scump și o mare figură! :))

    RăspundețiȘtergere