Vine (primă)vara

Când ne-acopereau zăpezi cuprinzătoare ca uitarea, de ne trecuse de dorul iernii, am sperat că va urma o primăvară pe măsură. Dar ea e doar o paranteză părelnică între gerul şi nămeţii lui februarie şi căldura uscată ce nu promite nimic bun a lui martie.

Zăpada s-a uscat, ţurţurii au secat şi inundaţiile cu care ne speriau unii nu s-au întâmplat nici în satele care au fost îngropate de troiene, ce s-au topit aproape neobservate, iar pământul este tot uscat şi nesătul de apă. Plantele îşi croiesc cu greu drum spre lumină, iar pomii par prea vlăguiţi ca să-mbumbească.

Pe cât de cald este ziua, pe atât de frig e noaptea. Dar nopţile nu mai sunt adânci şi vătuite, opace şi tăcute precum cele de iarnă. Cerul e senin sticlă, stele lustruite de par noi clipesc şăgalnice cât e noaptea de lungă, iar aerul e străbătut de nenumărate zgomote şi de ecourile lor.

Păsări necunoscute pentru noi, orăşenii, zboară zglobii ziua peste case, şi gânguresc şăgalnic, noaptea, în grădinile adormite. Uneori, întunericul e sfâşiat şi de ţipetele scurte ale gâştelor şi raţelor sălbatice ce se-ntorc de pe tărâmuri cu ierni calde, în căutarea cuiburilor uitate prin ungherele malurilor Dunării.
Soarele fierbinte de peste zi zoreşte toate ierburile pământului să crească în pripă. În urmă cu o săptămână pozam ghioceii în toată splendoarea lor, acum sunt toţi uscaţi. Pe scena vremelnică a grădinii se pregătesc deja să le ia locul narcisele... Repede, mult prea repede.
Şi nu pot să ţin pasul cu anotimpul ăsta nefiresc.

Îmi doresc o ploaie. Şi-o primăvara ca-n adolescenţa mea, când m-am îndrăgostit definitiv de ea.