Blonda

Chiar e blondă.
Și are și gusturi pe măsură!
Nu știu dacă bea apă plată cu lămâie, n-am încercat să-i dau (aveam pe vremuri o pisică moartă după spirt și bitter medicinal), dar adoră legumele crude.
Azi-dimineaţă am prins-o savurând dovleceii raşi din care urma să fac chiftele.
Toamna, la vremea când se fac murături, e în extaz, că are de unde alege. Ronţăie fără discriminare ardei, castraveciori, morcovi şi cartofi.
Preferatele ei sunt maslinele, dar e in stare de orice pentru... chipsuri, de orice fel, semn că e, totuşi o pisică vicioasă.

Şi are și un creier de blondă...
Am găsit-o într-o seară de septembrie, acum vreo 5 ani, când mă duceam la pâine. Era cocoţată pe bordura de beton a gardului unei case de la bulevard şi încerca să escaladeze drevele de fier (misiune imposibilă!), din spatele cărora o lătrau cu furie doi câini. Iar ea insista...

Era măricică şi, văzând-o cât era de proastă, m-am temut c-o omoară c-inii sau o calcă maşinile înainte să găsească drumul înapoi spre casă sau un stăpân, aşa că luat-o cu mine.

La cât e de sclifosită şi, totuşi, timidă, i-ar fi plăcut să fie singură la casă şi să fi avut, dacă era posibil, şi o babă care s-o ţină în poală şi s-o dezmierde cât e ziua de lungă. Însă n-a fost să fie, aşa că s-a adaptat.

.....................

Dar Blonda mea a reuşit să se mai piardă o dată,
Pe când avea doi ani, adică acum trei veri, şi îi plăcea să mai umble brambura prin vecini, a reuşit performanţa să se piardă.
După vreo două zile, într-o seară târziu, pe la 11, făceam io treabă în curte şi-am auzit un mieunit îndepărtat, repetat, jalnic.
Am ciulit urechea, crezând să mi se fac păreri. M-am convins că e voce de pisică, aşa că am plecat pe stradă să identific sursa şi motivul.
La nici 30 de metri depărtare, în intersecţia străduţei noastre cu o alta, cocoţată pe acoperişul unei case mărunte, Blonda mea transmitea semnale SOS. Un motan străin venise şi el odată cu mine, curios să vadă care-i pricina.
Eu încep să vorbesc cu Blonda. Ea mă recunoaşte şi începe să miaune mai cu patimă, povestindu-mi probabil prin ce spaime trecuse în ăle două zile departe de casă şi certându-mă că nu venisem mai repede.
Io, bucuroasă că mi-am găsit panarama, o chem: Blondo, lasă gura şi hai acasă, că speriaşi cartierul.
Blonda mea nimic, îi dă înainte. Câini din vecini deja ne lătrau.
Gabi, venit să vadă de ce nu mă întorc, ne face galerie.
Îi zic: Rămâi tu şi ţine toanta de vorbă, că io mă duc acasă după mâncare, s-o momesc.
Mă întorc cu un pumn de bobiţe puse într-o plăsuţă. Încep s-o agit şi s-o foşnesc. Blonda e total neinteresată. Nu pare să fi făcut foamea. Totuşi, face o concesie şi-şi mișcă fundul mare jos de pe acoperiş, până pe gard. După alte minute de parlamentări, coboară şi vine până în dreptul meu.
Vreo doi vecini au ieşit între timp la poată, miraţi de zgomote.
Gabi, ruşinos, îşi ia tălpăşiţa, că râde lumea de noi.
Io am continuat să mă milogesc de Blondă fără nici un rezultat alte câteva minute.
Într-un final, exasperată, am băgat o mână printre scândurile gradului, am înşfăcat-o, am săltat-o, am apucat-o peste gard cu cealaltă mână şi-aşa am recuperat-o.
A fost mulţumită când s-a văzut iar acasă, şi multe luni n-a mai ieşit din curte.
Preferă să stea în casă sau, vara, între geamuri, cu fereastra deschisă.

Blonda e geloasă şi posesivă, aşa că uneori se înfoaie în pene şi bate alte pisici care crede ea că primesc ce ar trebui să fie al ei, mai ales atenţia noastră.
Ne-a crescut respectul pentru ea de când, într-un exces de zel, l-a bătut pe Griuţoi, pisoiul din vecini care ne-a bătut toţi băieţii.

Blonda se simte stăpâna curţii şi a casei după ce-am rămas fără Pepita şi îşi ia rolul foarte în serios.