Viaţa mea era ca un puzzle pe care mă chinuisem din greu să-l fac să se îmbuce. Moartea tatei a fost ca o explozie care l-a aruncat în aer.
Sufletul meu a obosit alergând să adune cioburile rămase şi să încerce să le potrivească la loc. Îmi trăiesc tristeţea (şi eu care credeam că ştiu ce înseamnă!) golită de gânduri, de planuri, de vise. Mă las în voia sorţii, convinsă că se întâmplă doar ceea ce trebuie să se întâmple...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu