Grădina Botanică

În Grădina Botanică am ajuns în prima zi a lui iunie. Voiam flori, multe flori, să-mi bucur ochii cu ele şi să le fotografiez pentru blog.

Nu mai fusesem pe-acolo de zece ani, şi era, cred, a cincea oară în viaţa mea când ajungeam în ea.
N-am găsit florile la care sperasem, spre dezamăgirea mea. Din punctul ăsta de vedere, grădina e mai săracă decât ştiam că era pe vremuri. După ce am depăşit momentul şi am privit fotografiile făcute în fugă, în drum spre serviciu, în fix o oră de stat acolo, am concluzionat că e o oază de verdeaţă, linişte şi răcoare în mijlocul oraşului, în care merită să ajungi. La orice oră a zilei, dar eu cred că e mai frumoasă dimineaţa.
După câteva săptămâni, am profitat de-o pauză nesperată de două ore şi l-am dus acolo şi pe Gabriel. Nu fusese niciodată. Pe alei erau doar câţiva oameni care-şi plimbau câinii, trei educatoare cu copiii de la grădiniţa şi muncitoarele care-şi începeau lucrul prin ronduri şi tufe.
Am stat pe-o bancă, sub un nuc enorm, cu faţa la răsărit. Am privit lumina soarelui filtrată prin frunze, am ascultat păsările care vieţuiau în coroanele pomilor, broaştele din lăcuşor şi câinii care se hârjoneau. N-am avut aparat de fotografiat atunci, dar amintirea acelei dimineţi ca o pauză de la viaţa agitată şi repetitivă ne-a rămas în suflet.
Fotografiile pe care deja le făcusem nu le-am pus pe blog la vremea aceea. Mi-am spus c-o voi face atunci când îmi va fi dor de acel loc, de acea senzaţie de linişte şi libertate... A venit timpul.