marți, 9 august 2011

Somn uşor, Chowder!


Zilele trecute, pe când trecea agale, cum mergea de obicei el, care nu se grăbea şi nu se agita niciodată, mă uitam la frumoşii lui ochi verzi şi mă întrebam cum va arăta când îşi va reveni pe deplin, când va fi un motan în toată puterea cuvântului...
Chowder n-a mai apucat să se facă mare. A plecat în cer după ce stătuse cu noi 1 an şi 4 luni...


A intrat în viaţa noastră într-o noapte, la începutul lui mai.
I-am auzit vocea înainte să-l văd. A plâns toată seara într-o curte vecină. Mi-am dat seama că era un pisoi mic de tot, care îşi chema disperat mama. Ştiam că oamenii din curtea aia n-au pisică, aşa că puiul nu putea fi decât unul luat de lângă mamă... Ştiam şi că nu sunt grijulii cu animalele şi faptul că îl lăsaseră afară în noaptea aceea friguroasă, în curtea în care era şi un câine, mă îngrijora. Deodată, puţin înainte de miezul nopţii, am auzit prin geamul deschis o bufnitură şi vocea măruntă a pisoiaşului foarte aproape. Am ţâşnit din casă intuind în fracţiune de secundă ce se întâmplase. Mi-l aruncaseră în curte!
Am aprins becul pe verandă şi-am văzut un ghemotoc alb-negru pe ciment. Cred că numai pentru că era aşa mic şi uşor nu a murit când a căzut. L-am verificat pe toate părţile. Părea întreg, dar cine garanta că nu avea leziuni interne sau că nu se lovise la cap? Iar asta putea avea urmări pe termen lung...
Făceam spume, şi nu ştiam ce mă supăra mai tare: faptul că îl luaseră de la mama lui şi apoi îl abandonaseră, zvârlindu-l ca pe-un gunoi, sau faptul că îl aruncaseră la mine, care aveam deja o turmă de mâţe...


Chowder a fost un pui liniştit. Deşi mic şi neştiutor încă să mănânce singur, îi plăcea să stea afară şi să doarmă la soare.
Pe mama am minţit-o că l-a fătat una din pisicile noastre şi ne-a lăsat în pace.
După o lună, la mijlocul lui iunie, lui Chowder i-am adus şi o surioară, pe Nuca, fata lui Milk, pisica mea de la serviciu, pe care o călcase maşina în poartă. Nuca era mică, avea 10 zile, dar timpul a trecut repede, a crescut, au început să doarmă, să mănânce şi să se joace împreună.
Apoi, la sfârşitul lui septembrie, am adus-o şi pe Bruma. După vreo săptămână au făcut toţi trei viroză, iar Chowder s-a refăcut cel mai greu. De fapt, atunci şi-a pierdut cheful de joacă, a devenit mocăit. Era cuminte.  A dormitat toată iarna pe televizor, la căldură, nu era lacom la mâncare ci doar ligav, şi nu avea treabă cu nimeni. Era un pisoi singuratic, trist şi încăpăţânat.


În primăvară, s-a grăbit să iasă afară. Îi plăcea să hoinărească, de când era mic. Încă din toamnă obişnuia să facă plimbări lungi. Îi plăcea să doarmă în garajul vecinilor din faţă, iar Dana, fata vecinilor, care e de-un leat cu Gabi, îl iubea, îi dădea să mănânce, îl alinta şi-l primea în casă deseori. Dar pentru el nu era de ajuns. Trecea prin gard în grădina din spate şi chiar trecea strada din faţă, spre curtea celor care îl aruncaseră. Nu ştiu ce-l atrăgea acolo, poate un instinct neînţeles de noi, poate vreun miros care-i era familiar, cel al mamei, al culcuşului în care se născuse...
Tata a continuat să-i zică „Cel mic“, pentru că a rămas pricăjit, şi când îl vedea pe stradă îl chema la el. Îl mângâia, îl ferea de câini, dar îl şi învăţase să vină după el prin vecini. Iar pisoiul se ducea, pentru că ştia că primeşte de mâncare. Chowder iubea strada într-un fel ciudat pentru o pisică. Îi plăcea să stea şi să privească trecătorii sau să cucăie, de obici lângă poarta Danei, pe sub care putea intra uşor la nevoie, dar avea şi obiceiul să doarmă sub câte o maşină parcată, ca un câine, ignorând pericolele. De fapt, asta era problema lui, atitudinea faţă de pericole. Ştia că există, dar ori le ignora, ori se supraestima. Nu ştiu... Şi nici nu am putut să-l învăţ să fie altfel.



Aşa s-a întâmplat şi sâmbătă. L-am văzut când a plecat de-acasă, dar eram obişnuită cu plimbările lui. Majoritatea pisicilor mele umblă brambura. Unele chiar nici nu dorm vara acasă.
Nu cred c-a trecut jumătate de oră şi l-am văzut, prin gard, pe tata, cu Chowder în mână, plin de sânge pe cap. Îl găsise în mijlocul străzii şi credea că-l lovise maşina. Dar pisoiul avea coada înfoiată şi mandibula ruptă chiar în mijloc, îi buşise sângele pe nas, n-avea nici o altă rană... O maşină l-ar fi strivit. În plus, în mijlocul străzii, erau pete de sânge în cerc, iar pe blana lui erau peri nelalocul lor, semn că pisoiul fusese mutat după ce murise. Toate astea mă fac să cred că îl omorâse vreun câine. Îl prinsese în drum, pe când se întorcea acasă, el se înfoiase, dar nu apucase să fugă, iar câinele îl apucase de bot şi-l omorâse. Apoi îl răsucise.


Indiferent prin intermediul cui îşi întâlnise finalul tragic, Chowder era în braţele mele, plin de sânge, moale, cald încă, cu coada stufoasă şi fără pic de viaţă în el...
Până la urmă, cele două metehne ale lui îi veniseră de hac. Plecase după tata, care îi dăduse să mănânce, apoi o luase spre casă, alene, cum făcea de obicei. El nu se grăbea nici măcar când vedea că vin maşini sau câini. Eventual încremenea, aşteptând să se apropie să vadă ce gânduri au... Numai că de data asta nu-i mai mersese...


De-acum, Chowder n-o să mai plece niciunde. Trupul lui doarme în grădină, sub pământ, printre rădăcini de porumb, vie şi floarea-soarelui. Iar sufletul lui s-a mutat în casa noastră din cer.
Somn uşor, sufleţel! De-acum poţi să te plimbi şi să dormi unde vrei...

2 comentarii:

  1. SARACUTUL...si eu am un pisoi si o pisicuta pe care iam gasit tot in curtea vecina care au mieunat toata noaptea...a doua zi mam dus sa vad ce se intamplase,siam vazut doi pui mici debia nascuti un pisoi(Mitzu)si o pisicuta(Mitza).Mitzu avea un deget plin de sange iar Mitza nu era lovita deloc...si asa iam dat crek o luna cu pipeta si siringa lapte...au crescut si acum au patru luni si cateva zile.iam luat pe 15 august...la patru luni pisoii arata ca Chowder al tau:)

    RăspundețiȘtergere
  2. Le doresc pisoiașilor tăi o viață frumoasă și liniștită și o soartă mai bună decât a avut pisoiul meu...

    RăspundețiȘtergere