Prăjitură cu mere şi aluat presat

Dintre toate fructele, merele îmi pare mie că oferă cele mai multe posibilităţi, atunci când e vorba de prăjituri.

Pe vremea când am început eu să prepar dulciuri şi să colecţionez reţete, încercam aproape fiecare prăjitură cu mere pe care eram în stare s-o fac, mai ales că aveam pe atunci în curte pomi care-mi furnizau materia primă. Unul făcea mere verzi, Granny Smith, iar celălalt era dintr-un soi pe care nu-l ştiu, şi pe care nu l-am mai întâlnit de-atunci, spre marea mea tristeţe, căci au rămas merele mele preferate. Erau dulci-acrişoare, aveau coaja verde deschis cu pistrui şi pe măsură ce se coceau se îngălbeneau. Miezul părea de un alb translucid, iar textura era fină, mai puţin dură decât a altor soiuri. Erau foarte zemoase, cronţăneau în dinţi într-un mare fel, dar se stricau uşor şi nu puteau fi ţinute mult după cules. Noi le ziceam mere pergamute (aveam şi un păr pergamut...).

Odată cu merii aceia a murit şi pasiunea mea pentru prăjituri cu fructe. Mi-au rămas doar amintirea acestei trecute iubiri şi un caiet de reţete. Ba am pierdut chiar şi din reţete, printre ele şi pe cea a unei budinci cu mere şi griş găsite într-un calendar din copilăria mea, pe care apucasem s-o fac o singură dată şi îmi plăcuse tare mult.
Acum câţiva ani, în perioada când mi-a reînviat temporar pasiunea pentru bucătărit, am găsit pe forumul site-ului culinar.ro reţeta unei prăjituri care mi-a atras atenţia pentru că era simplă, ciudată şi arăta cum îmi place mie. După ce am făcut-o, m-am îndrăgostit de ea, mai ales că e şi pufoasă, parfumată şi are mult măr. Şi, să nu uit, e tare tare asemănătoare cu budinca aceea... Muţumesc Gabriela Carmen pentru reţetă (click).

Deci...
o cană (de 250 ml) cu făină
o cană cu griş
o cană cu zahăr
un praf de copt
1,5 kg mere
scorţişoară (praf)
un zahăr vanilat


Făina, grişul, zahărul şi praful de copt se amestecă într-un castron încăpător.

Merele se curăţă, se rad pe răzătoarea mare, se amestecă cu pudra de scorţişoară şi cu zahărul vanilat. Dacă nu sunt destul de dulci, se poate adăuga zahăr, după dorinţă. Dacă nu sunt destul de zemoase încât să curgă suc din ele, se adaugă suc de mere, zeamă de compot sau, pur şi simplu, apă cu zahăr. Cât? Destul cât să se poată vântura merele cu lingura fără să opună rezistenţă, să nu fie grele şi compacte. De cantitatea de lichid din ele depinde reuşita prăjiturii.

Se unge o tavă (25/35 cm) cu ulei. Se toarnă în ea jumătate din compoziţia de "praf" (o cană şi jumătate) şi se nivelează cu dosul unei linguri (stratul nu trebuie să fie mai gros decât muchia unui cuţit de bucătărie).
Se picură deasupra câteva linguri de ulei.

Se pune jumatate din cantitatea de mere. Se aşază întâi grămăjoare, care se nivelează cu ligura sau furculiţa, apăsând cât mai puţin.

Se pune restul de aluat şi se nivelează. Se picură iar ulei şi se întinde şi restul de mere rase.

Peste al doilea strat de mere se pot pune nuci rase, migdale feliate sau i se poate face o "faţă" subţire tot din aluat. Eu prefer ultima variantă. Aşa că mai amestec 3 linguri de zahăr, cu 3 linguri de griş şi 3 de făină şi presar peste mere, apăsând bine cu dosul lingurii.

Se coace la foc potrivit până devinde aurie şi se desprinde de tavă.

Secretele reţetei:
*Nu puneţi mai mult de 2 staturi de aluat şi 2 de mere. Compoziţia e prea grea şi nu mai cresc destul straturile de aluat.
*Merele trebuie să aibă multă zeamă în ele, altfel aluatul nu are de unde trage umiditate pentru a se umfla. Mai bine mai multă zeamă decât mai puţină.
*Puneţi zeamă din mere cu lingura la colţurile tăvii, acolo e mai mult aluat.
*Folosiţi griş fin, mărunt. Cel cu granulaţie mare are nevoie de mai multă zeamă ca să se moaie şi textura foii de aluat e mai aspră.
*La compoziţia aluatului se poate adăuga şi o cană de lapte praf.
*Puteţi pune mai puţin zahăr în aluat, dacă vreţi să fie mai puţin dulce.
*Prăjitura e mai bună caldă.