Cipic

Era o zi de luni, în mai. Era frig, burniţa mereu.
Prânzul l-a găsit pe Cipic într-o curte părăsită, unde intrase, pe sub gard, fugind de câinii din alee. Pe care alee nu ştia cum ajunsese. Nu înţelegea el prea multe despre lumea atât de vastă în care deschise ochii şi despre fiinţele mari şi mici care se mişcau în jurul lui. Cel mai rău era însă faptul că, pentru prima dată, era singur.

Curtea mare şi pustie îl speria. În alte condiţii, alături de mamă şi frăţiori, i-ar fi plăcut s-o exploreze, dar atunci nu-i vedea, nu-i auzea şi era speriat tare.
Rămăsese într-un colţ, sub un pom cu frunze rare, între o bojdeucă şi gard. Nu vedea nici un loc unde să se ascundă, nici măcar nişte bălării, un petec de iarbă sau un smoc de dragavei...
Aşa că se începuse să-şi cheme mama. Întâi mai timid, apoi tot mai tare. Din când în când se mai oprea, să-şi tragă sufletul. Apoi relua chemările.

Acolo şi aşa l-am găsit pe Cipic, într-o zi în care, plecând de-acasă, nici prin cap nu-mi trecuse că aveam să mă întorc cu un pisoi.
Puteam să-l las în curtea aceea goală şi tristă, sperând că mama lui e pe undeva pe aproape şi-l va auzi. Dar ce garanţie aveam că e aşa? Dacă ar fi rămas singur, cum ar fi supravieţuit? În curte nu părea să locuiască nimeni, deci nu era nimic de mâncare. De cealaltă parte a gardului era aleea pe care treceau maşini şi câţiva câini, care nu sunt întotdeauna prietenoşi cu pisicile.
Iar Cipic era mic cât pumnul, murdar şi slab de te-nţepai în oasele lui, semn că n-o dusese prea bine până atunci.
M-am dus la el şi m-a întâmpinat înfoiat şi pufăind, poate că nu văzuse prea mulţi oameni... N-a fugit însă, din fericire, că nu cred că l-aş fi prins.
L-am băgat sub flanel şi mi-am continuat drumul spre serviciu. Nu aveam timp să mă întorc să-l duc acasă.
A stat lipit de mine tot drumul şi toată ziua. Se vedea că se simţea bine, în siguranţă, ascuns între lâneturile moi şi călduroase, susţinut de mâna mea şi mângâiat de câte ori deschidea ochii sau plângea în somn.
A băut lapte cald de la tonomat, pus în capacul unei cutii de cremă, fără să-i pese de gustul lui vag de cacao, s-a plimbat curios pe birou şi s-a culcat la loc. N-a mai plâns nici o clipă. Nici măcar când, seara, i-am făcut baie.

Acasă a făcut cunoştinţă cu tribul pisicesc şi cu Gabi, care îl aştepta cu mare nerăbdare.
Cipic s-a obişnuit imediat cu casa şi locuitorii ei. Are o poftă nebună de joacă şi de explorat, nu pare că viaţa sărmană sau pierderea l-ar fi marcat cumva. E un pisoi senin, cuminte şi surprinzător de curat, ţinând cont că s-a născut şi-a trăit în condiţii mizere. A găsit singur tăviţa şi o foloseşte de câte ori are nevoie, chiar şi când vomită.
Restul pisicilor s-au obişnuit repede cu el şi chiar dacă, în afară de Leonida şi Panuca, nu se joacă cu el, Cipic este acum considerat de-al lor.
Cât despre Gabi, este de-a dreptul îndrăgostit de el, şi nu se plânge de zgârieturile şi muşcăturile pe care i le provoacă mititelul când se caţără pe el sau când se joacă pe umărul ori pe genunchii lui.
Cipic a descoperit repede şi modemul din cutia de sub masă, şi de cele mai multe ori în ea se ascunde când vrea să tragă un pui de somn.
Dar ştiţi ce iubeşte Cipic cel mai tare? Mângâierile, pupăturile şi alintările. Se dă cu burtica în sus imediat, se întinde şi toarce minute în şir.
Cum naiba o să-l mai dau eu pe Cipic altcuiva, când s-a lipit de noi ca timbrul de scrisoare?!