Îmi plac fotografiile. Îmi place să le fac.
Poate pentru că îmi par triumful efemer al omului asupra timpului. Iar eu mă lupt de-o viaţă cu timpul, ignorându-l sau încercând sa-l controlez...
Poate pentru că ele sunt singurul mod de a păstra cumva imaginea unor fiinţe şi lucruri dragi. Iar asta contează mult pentru mine, care sunt îndrăgostită şi dependentă de trecut şi conştientă de limitele memoriei.
Fotografiile sunt mult, dacă plec de la premisele astea.
Dar sunt şi puţin.
Privindu-le, nu simt nimic din ce-am trăit în momentele când le-am făcut. Sunt clipa răpită timpului, nu ecoul bătăilor inimii.
Sunt doar urmele paşilor mei prin viaţă, care îmi dau subiecte de meditaţie, îmi provoacă tristeţe sau îmi stârnesc zâmbete.
Îmi plac fotografiile care spun o poveste. Sau care pot fi măcar pretextul pentru a scrie una.
Îmi plac fotografiile complexe, cu multe planuri şi detalii, în care, ca într-o carte bună, se poate descoperi mereu ceva nou, care a scăpat la prima vedere.
La fel de mult îmi plac şi cele în care perfecţiunea stă în simplitate.
Aş sta ore întregi cu ochii aţintiţi pe o imagine care înfăţişează culori şi forme ce îmi cuceresc mintea şi sufletul.
Fotografia este o formă de terapie? Poate.
Este un mod de a visa? Cu certitudine.
Cred că pentru a face fotografii deosebite îţi trebuie „ceva“ în plus.
Ce, nu ştiu.
Poate un al treilea ochi în creier. Unul care să te facă să vezi mai mult decât un om care doar priveşte.
Dar şi „ceva“ în suflet, care să vibreze la lucruri care altora nu le spun nimic.
În plus, viteză de reacţie, pentru că multe poze trebuie făcute „din zbor“.
Şi, dacă se poate, şi un aparat bun. Dacă nu, faci ce poţi cu ce ai.
Padre Ernetti a inventat cronovizorul, un aparat care fotografia trecutul.
Eu aş vrea să fotografiez gândurile...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu