Şi urzicile se mărită... (Ciorbă de urzici)

Dintre toate ierboteniile care se bagă la oală primăvara, mie îmi plac doar urzicile. Ele au personalitate şi ţinută atât în natură, cât şi în farfurie. Rămân fudule şi aspre până la capăt, nu devin o masă cleioasă, lipsită de textură şi aromă bine definite, care nu lasă nici o amintire plăcută papilelelor gustative.

Ciorba cea mai bună se face din urzicuţe, când abia trece iarna. Se culeg doar smocurile din vârful plantelor tinere, care nu-s mai înalte de-o palmă de copil, mugurii de frunze nedesfăcute, de culoare verde întunecat, şi partea de sus a tulpinii fragede. Zeama lor este verde, iar textura nu are asprimea frunzelor mature.
Urzicile din miezul primăverii sunt mai deschise la culoare, au frunze bogate şi pişcătoare. Zeama lor e maronie, iar gustul e mai apropiat de aromele ierbii şi pământului.
A bătrână îmi spunea pe vremuri că urzicile îs bune până se mărită. Mi-am adus aminte când am făcut ultima dată ciorbă de urzici, în postul Paştelui, şi am întrebat-o când se întâmplă asta. "De Florii, mamă". "Dar Floriile cad în fiecare an în altă perioadă a primăverii!". A zăbovit ea o vreme pe gânduri, şi-a muncit mintea şi într-un târziu s-a hotărât: "Când fac seminţe".

Am vrut s-o întreb cum arată florile, dar m-am lăsat păgubaşă. Îi dădusem şi aşa destulă bătaie de cap.
A bătrână are într-un colţ de grădină o poală de urzici care se lăţeşte încet de la un an la altul. Culege câte-o mână în fiecare dimineaţă şi-şi face ceai. Ciupitul ăsta zilnic face să le dea mereu frunze tinere, nu le lasă să se lăstărească şi să îmbătrânească.
Ca să nu stric socoteala mamei, cumpăr urzici din piaţă când mi se face poftă de-o ciorbă cu orez şi usturoi.
Urzicile se spală din multe ape, ca să se cureţe bine de pământ şi de toate resturile de frunze, culese la grămadă odată cu ele.

Se scurg bine de apă, se ia câte o mână şi se taie fâşii subţiri, apoi se zvârlu în oala în care s-au călit ceapă, morcov, păstârnac şi ţelină. Se amestecă cât să se încălzească în ulei urzicile şi să-şi lase aroma, apoi se toarnă în vas atâta apă cât să iasă o ciorbă deasă. Se fierbe la foc moale, acoperită, preţ de-un ceas. Se aruncă în ea o mână mare de orez spălat şi se mai lasă să bolborosească puţin. Se stinge focul şi se mai adaugă în oală şi câţiva căţei de usturoi zdrobiţi, destui ca să se simtă noua aromă şi în curţile vecine.
A bătrână spune că pe vremuri, la ţară, unde orezul nu era la îndemână, ciorba se îngroşa cu mălai mare...

P.S. Cui nu-i place prăjeala, poate să facă ciorba fierbând pur şi simplu toate ingredientele.
Nu ştiu însă care este rostul unei metode pe care o folosea pe vremuri mama, care fierbea întâi urzicile singure, arunca apa după ce dădea câteva clocote, apoi punea şi făcea ciorba propriu-zisă. Mi se pare că se pierdea esenţa...