A trecut un an de când Pepita nu mai e cu noi.
O parte din mine s-a blocat în ziua aceea şi se zbate în amintiri, prinsă într-o buclă temporală...
Ochii ei mijiţi, privindu-mă hoţeşte din tufa de ferigi, unde zăcea toropită de căldură, mă mai privesc încă până în adâncul sufletului.
A trecut un an, dar în inima meu ziua aceea e mai vie decât cea de ieri...
N-o mai aştept, deşi undeori mi se fac păreri c-o văd.
Sper că e vie şi fericită, undeva, în locul pe care şi l-a ales.
Ar fi frumos ca-ntr-o poveste să aflu cândva ce s-a întâmplat.
Mi-e cumplit de dor de ea şi mă doare lipsa ei.
Nu-i mai simt sub degete blana mătăsoasă, nu-i mai pot săruta nasul roz si umed, nu mă mai pedalează lăsându-se cu toată greutatea pe mine, nu-i mai aud vocea piţigăiată, prea subţire pentru o pisică aşa mare, nu mai doarme întinsă pe mine şi torcând în surdină, nu se mai ridică cu labele pe marginea mesei, cerşind ceva bun, nu mai pufăie şi nu se mai dă cu burtica în sus, aşteptând ofuscată să fie băgată în seamă.
O parte din mine a murit când am pierdut-o.
Cealaltă parte a mers înainte, obligat forţat.
Unora poate li se va părea ridicolă atâta suferinţă.
Cei care au avut parte de un animal şi de-o relaţie profundă cu el, vor înţelege.
Nu scriu ca să găsesc consolare, n-o pot găsi, ci pentru că sper că Pepita mea, oriunde ar fi, simte că mă gândesc la ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu