marți, 19 iulie 2011

Cărţile



Cărţile m-au învăţat să visez, şi ce-aş fi eu fără vise?
Cum aş fi supravieţuit urâţeniei lumii din jur, nenorocului, eşecurilor şi tristeţilor, ce m-ar fi făcut să sper şi să merg înainte, cum mi-aş fi scris din mers propria viaţă dacă nu aş fi avut acest refugiu al gândurilor mele?

Cărţile m-au plimbat prin lumea mare, prin locuri pe care nu aş fi avut posibilitatea să le cunosc altfel decât cu ochii minţii, şi prin multe lumi imaginare, scornite de minţi sublime, pentru care spaţiul şi timpul nu au avut graniţe.
Cărţile m-au învăţat o grămadă de lucruri pe care altfel n-aş fi avut de unde să le aflu.

Am citit mult, nu neapărat cărţi bune. Am citit de toate, am devorat orice top de hârtie legat între două coperte, până când, inevitabil, am ajuns la saturaţie. Doar rareori mai întâlnesc ceva atât de altfel încât să-mi stârnească interesul. Sunt puţine lucruri despre care n-am auzit vorbindu-se şi mult prea rar găsesc un scriitor cu un stil atât de personal de a spune lucruri vechi de când lumea încât să merite atenţie.

Îmi spun că, după ce mă voi pensiona, o să-mi fac iar fişă la bibliotecă şi voi citi iar măcar câte o carte pe zi... Dar n-am de unde să ştiu dacă va fi aşa. Poate mintea mea nu va mai fi curioasă... poate sufletul meu va fi prea obosit... poate nu voi apuca pensia...

E mai uşor să privesc înapoi şi să-mi amintesc cât de mult am iubit cărţile. Cât de magic a fost momentul când am învăţat literele, le-am legat între ele şi brusc, ca prin farmec, paginile de cărţi şi de ziar au căpătat un sens, nu mai erau încifrate, străine, inaccesibile. De-atunci nu m-am mai oprit din citit. Şi nu mai aveam nevoie să-mi povestească sau citească alţii.
Îmi amintesc şi acum că frate-meu mi-a făcut fişă la biblioteca judeţeană când eram prin clasele primare, prea mică să mă pot descurca printre rafturile ce-mi păreau imense atunci, dar destul de mare să străbat jumătate de oraş cu autobuzul, de acasă până în centru, la bibliotecă, şi înapoi.
N-am avut cine să-mi organizeze lecturile, aşa că m-am orientat după ureche, după sonoritatea titlurilor. Şi mai aveam un obicei prost... după ce citeam câteva pagini şi aflam intriga, era musai să citesc sfârşitul, pentru că n-aveam destulă răbdare să aştept să-l aflu în mod firesc.

Am trecut prin ani şi prin sute de cărţi, poate mii, ignorând multe, mai ales pe cele recomandate de manualele şcolare, şi citindu-le doar pe cele spre care mă îndemna sufletul meu. Poveşti şi poezii, istorie şi geografie, literatură şi artă, politică şi memorialistică, psihologie şi esoterism, gastronomie şi lucru manual, am citit de toate. Nu aş putea să spun cât anume am reţinut şi am învăţat din ele, dar, cu certitudine, ceea ce sunt astăzi şi cum gândesc se datorează în mare parte lor.
Aş vrea să mai am pofta de a citi de altădată. Şi timpul să o fac.
Dar, şi dacă le-aş avea, ştiu că senzaţia nu va mai fi niciodată aceeaşi. Poate pentru că, lucrând cândva la o editură, mi-am pierdut iluziile şi asupra lumii scriitorilor. O lume la fel de duală, de plină de lumini şi umbre, de minuni sau de nedreptăţi ca lumea întreagă.
Am văzut oameni care scriau cărţi deşi n-aveau nimic de spus, oameni care nu ştiau să spună ceea ce aveau în minte, oameni care se voiau scriitori dintr-o ambiţie, ca să se poată lăuda la prieteni şi să se înscrie în Uniunea Scriitorilor ca în cel mai de vază club, oameni care publicau doar pentru că aveau bani, pile, putere, în timp ce aceia cu talent se risipeau prin cercuri literare, pagini de publicaţii mărunte, manuscrise rămase în sertare, sperând în minunea unei sponsorizări, a unui concurs având ca premiu publicarea sau a unei moşteniri care să-i ajute să-şi plătească singuri editarea.
Lumea literară e la fel de nedreaptă şi dezechilibrată ca viaţa în general. Răzbate cine poate sau cine are noroc, nu neapărat cine merită.

............................

Iubesc cărţile, pur şi simplu, fără nici un fel de aşteptări, şi nu-mi pot închipui lumea fără ele.
Iubesc hârtia, uneltele de scris, dacă aş fi apucat pana de gâscă şi călimara cu cerneală le-aş fi iubit şi pe-alea.
Iubesc scrisul sub orice formă, alfabetele ştiute şi pe cele indescifrabile, literele de mână sau tipărite, iubesc până şi mirosul cernelei tipografice dacă nu e de proastă calitate.
Îmi place acţiunea de a scrie şi rezultatul ei, ca să fac o glumă în spiritul unui neinspirat dicţionar.
Am copiat cărţi întregi de mână, pentru că nu exista xerox la vremea aceea şi nu le găseam să le cumpăr.
Mâinile mele au scris cât pentru vieţi întregi. Ochii mei au citit mult pentru o singură viaţă.
Am trăit ani întregi înconjurată de cărţi, dar a fost cel mai bun lucru pe care îl puteam face atunci.

Acum nu mai am timp de ele. Citesc zilnic, la serviciu, datorită meseriei, cea mai superficială şi manipulatoare formă de scriere - ştiri de ziar.
În mod ciudat, asta m-a ajutat. Citesc atât de multe lucruri proaste încât mi-e uşor acum să le aleg pe cele bune. În plus, am învăţat să mă exprim succint şi coerent, fără să bat apa-n piua limbii române.
Aş vrea să mai pot citi, să mai pot visa.
Momentan nu pot.
Copilul şi animalele m-au ancorat în viaţa reală şi visele nu mi-ar folosi la nimic acum.
Dar viaţa mea e ca o carte care se scrie şi pe care o citesc în fiecare zi. Şi nu pot trişa, nu pot afla sfârşitul înainte de vreme, ca să-mi fie mai uşor să înţeleg personajele şi acţiunea. 


Iubesc foşnetul paginilor, mirosul hârtiei, scârţitul copertelor, trupul unduit sau înflorit al literelor.
Simpla existenţă a cărţilor mă linişteşte. Cu cât sunt mai multe în jurul meu, cu atât mă simt mai bine. Pornind de la această premisă, cel mai rău lucru ar fi să nu mai existe cărţi. Atunci soluţia ar fi cea din povestirea lui Ray Bradbury, „Fahrenheit 451“ - fiecare om să înveţe pe dinafară o carte. Am o singură problemă: ce carte mi-ar place „să fiu“?! Îmi vin în minte, la repezeală, măcar trei titluri: „Toate dimineţile lumii“, „Terasă la Roma“, „Cartea parfumurilor“. Sau, poate, s-ar potrivi mai bine cu felul meu de-a fi, povestirea lui Barry B. Longyear „The Enemy Mine“...

Un comentariu:

  1. Eu ii invidiez pe copiii care vin dupa primele lor carti...Ce n-as da sa pot intoarce timpul, dupa ce termin o carte! Bucuria si nerabdarea aceea!...
    Si eu sper ca la pensie, poate voi avea norocul sa citesc cat mai multe dintre cartile care mi-au scapat! Dar, vorba ta - Cine stie ce va fi sau cum va fi?...
    Mari

    RăspundețiȘtergere