Dor de ducă

Memoria îmi face mereu surprize...

Azi, în timp ce lucram, creierul meu a deschis brusc o fereastră spre trecut şi-am revăzut clar o imagine. O casă scăldată de soare, dintr-un sat, prin care am trecut demult, în copilărie... Un gard de fier, un şanţ de scurgere, un podeţ, copii jucându-se fericiţi la porţi într-o după-amiază liniştită.

Nu ştiu de ce mi-a rămas întipărită în memorie acea imagine. Nici de ce mi-am amintit-o, căci nimic din ce făceam nu avea vreo legătură cu ea.
Dar am realizat ca am avut parte de călătorii într-o perioadă a vieţii când nu ştiam mare lucru despre lume şi oameni. Şi că acele călătorii nu mi-au folosit, căci n-am învăţat nimic din ele.
E ca şi cum ai avea în mână o carte bună pe care n-o poţi înţelege pentru că nu ai cultura şi educaţia necesare...
................................

Când eram copil, erau mereu prilejuri de-„a pleca în vâjâială“ (ce-i mai plăcea tatii expresia asta...).
Oamenii mari mă luau cu ei ca pe-un animăluţ de companie. Însoţeam un unchi ca să nu se plictisească singur pe drum când se ducea la ţară, ori un vecin - ca să aibă cu cine se juca fetiţa lui şi să nu-l bată pe el la cap. Mă lua cu el tata, vara, în drumurile lui pe şantiere sau la puncte de lucru. Vacanţele de vară păreau nesfârşite, iar pentru noi nu existau concedii, vacanţe, tabere...

..................

Aveam vreo şase ani... şi timpul, spaţiul, frica nu existau.
Era spre sfârşitul verii cred...
Tata promisese să mă ia cu el la şantierul de la Podari. Mama m-a îmbrăcat cu haine curate şi m-a lăsat să mă duc să-l aştept pe tata la colţul străzii. Dar el întârzia şi am crezut că a plecat fără mine.
Şi n-aveam de gând să pierd ocazia unei zile de joacă departe de casă.
Aşa că am luat-o cătinel la picior, şi-am ţinut drumul drept înainte. Îl ştiam deja, mai fusesem de atâtea ori (dar cu maşina).
Am iesit din oraş, îmi amintesc că mă depăşeau biciclete şi maşini.
Am găsit pe marginea dumului, lângă câmp, probabil căzut din cuib la o tentativă eşuată de zbor, un păsărel. L-am pus în buzunar şi-am mers mai departe...
Tata, în basculantă, m-a ajuns din urmă după ce făcusem drumul pe trei sferturi. Ieşisem din Branişte şi ajunsesem la podul Jiului...
Mai trebuia să intru în Podari, să merg până la biserică, să fac stânga şi... gata şantierul, cu magazia şi movilele de zgură sau ce naiba o fi fost, pe unde bântuiam inventând jocuri o zi întreagă.
Tata era disperat că mă pierduse. N-am înţeles de ce toată agitaţia lui, a mamei, a şoferului, a oamenilor ălora mari care mă priveau ca pe-o ciudăţenie.
Ce dacă plecasem singură, doar ştiam drumul...
Şi ce dacă mersesem atât de mult pe jos?! Eram rezistentă, puternică, doar mă cocoţam toată ziua prin copaci, mă jucam de-a indienii sau de-a soldaţii...

N-am înţeles decât mulţi ani mai târziu, când fiul meu, pe la vreo opt ani, a plecat şi el în prima lui călătorie singur... Prin oraş, însă.

.............................

Îmi amintesc de mine, copil, privind pe geamul unei maşini.
Oamenii mari nu se oboseau sa-mi explice unde suntem, încotro mergem, ce era interesant în jur.

Nici călătoriile făcute mai târziu n-au fost mai breze.
Mereu în căutarea unui lucru, a unei persoane, mereu cu o ţintă, cu un scop.
Niciunde nu m-am simţit acasă, nici măcar acasă. Deşi sunt convinsă că undeva există un loc „al meu“.

.......................

Nu-mi plac maşinile, dar dacă aş avea una mi-ar place să călătoresc la întâmplare. Să privesc şi atât...

E atât de mult timp de când n-am mai plecat din oraşul ăsta că încep să mă tem că nu se va mai întâmpla niciodată.

PS. Nu-mi amintesc ce s-a întâmplat cu păsărelul.
Nici cu copilul curajos şi independent care eram.
Cândva, în timp, sau poate câte puţin în fiecare zi, am uitat să-i hrănesc visele şi l-am pierdut.
Nici satele nu mai sunt ca în copilăria mea. Vesele, mândre, colorate, pline de viaţă... visul vacanţelor copiilor de la oraş....