Încă nu pot accepta gândul că am pierdut-o, deşi au trecut săptămâni bune...
Sufletul meu a rămas blocat în momentul acela fatidic ca un fluture în pânza unui păianjen...
Vor trece multe luni până să-mi pot aduce gândurile şi emoţiile în realitatea în care trăiesc fizic.
Absenţa ei doare atât de tare că nu suport să depăn amintirile rămase din scurta ei viaţă. Sunt prea puţine ca să umple hăul provocat de moartea ei.
Nu totdeauna putem accepta moartea ca pe ceva inevitabil.
Nu totdeauna putem transforma suferinţa în ceva purificator şi apoi în ceva creator.
Uneori, nici măcar gândul revederii în altă viaţă nu alină câtuşi de puţin durerea.
Pentru că eu rămân aici, în timp ce tot mai multe fiinţe dragi se călătoresc Dincolo...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu