Ascultând inima Japoniei

De o săptămână, televizorul merge aproape numai pe CNN.
Japonia, despre care, în trecut, ajungeam să vorbim doar întâmplător, când Gabi îmi mai povestea despre o „manga“, când urmăream pe Discovery povestea vreunui samurai sau priveam un turneu de sumo, acum ne monopolizează atenţia.



Când am văzut primele imagini cu tsunamiul, am crezut că e ceva uşor, o glumă a oceanului.
Dar gluma s-a îngroşat pe măsură ce treceau orele şi apăreau alte şi alte imagini. De atunci, în fiecare zi e mai rău chiar şi pentru noi, cei care doar privim. Fiecare înregistrare nouă e prilej de cutremur interior şi îngrijorare, un amestec de respect, admiraţie şi compătimire.


O familie stând încremenită pe coama acoperişului locuinţei pe care apa o duce cu furie spre nicăieri...
O mare de rămăşiţe din care răsare, ici-colo, câte o casă...
O maşină sau un mic remorcher suspendate pe o clădire, în mijlocul unei aşezări, ca un monument suprarealist...
Un câine păzindu-şi cu devotament prietenul rănit, adăpostit lângă un butoi de tablă deformat...
Un pompier care a salvat atâţia oameni, dar şi-a pierdut soţia, fiul, nepoţii... Ce va fi viaţa lui de acum înainte?

Oameni rătăcesc neputincioşi în jurul munţilor de moloz care se ridică pe locul unde erau cândva casele lor, strada, cartierul. Acolo, sub ei, e posibil să fie rudele dispărute. Dar de unde să înceapă căutările, cum să mute munţii aceia? Se jeluiesc în surdină, ca să audă eventualele zgomote făcute de cei prinşi sub dărâmături...
Peste satele pustiite ninge cu fulgi şi tăcere.
În oraşe, figuri care poartă măşti, trupuri îmbrăcate în costume ermetice. Oameni care respectă indicaţiile. Stau cuminţi la cozi pentru hrană, benzină, verificarea nivelului radiaţiilor.
Totul este raţionalizat: apa, curentul, hârtia igienică, speranţele.
Oamenii plâng, dar nu se plâng. Faptul că nu mai au nimic este preţul corect pentru că le-a fost lăsată viaţa. Se bucură când, în căutările lor, găsesc măcar o fotografie a celor cărora le-au pierdut urma.
În spitale, răniţii stau pe pături înşirate de-a lungul culoarelor. Totul străluceşte de curăţenie. Ai putea mânca orez de pe podele... Peste tot, ordine şi disciplină.
Nimeni nu se vaietă, nu-şi smulge părul, nu pretinde şi nu acuză. E doar respect pentru ceilalţi şi încrederea că sunt în grija cuiva.
Pe unii, lucrurile învăţate la multele simulări de cutremur i-au ajutat să supravieţuiască.
Alţii, prea obişnuiţi, n-au mai luat în serios alarma şi acum sunt o cifră în şirul lung al victimelor.
Mulţi însă au vrut să scape, însă n-au mai avut timp, n-au avut unde.
Doar munţii şi oceanul mai sunt la locul lor, mai aproape însă cu câţiva metri decât înainte de cutremur.

Ce a fost mai rău încă n-a trecut. De zile întregi, sensul vieţii pare să depindă de o centrală nucleară rămasă în grija unui grup de oameni consideraţi, ca în război, kamikaze.
O lume întreagă îşi ţine respiraţia şi priveşte tăcută, aproape paralizată de frică.
Japonia este ca trupul unui om zdrobit într-un incident violent, iar centrala este inima care stă să pleznească...
Japonia nu mai trăieşte în armonia silabelor numărate ale unui haiku, ci în ritmul tobelor disperării.
Inima ei bate asurzitor în universul de tăcere din jur.
Învăluiţi-o măcar o clipă în mâinile liniştitoare ale speranţei. Niciodată un gând bun nu este de prisos.