luni, 28 martie 2011

America şi prejudecăţile despre animale. Pisicile şi sociabilitatea

Azi-dimineaţă, din lipsă de altceva mai interesant, m-am uitat la Animal Planet, la Poliţia Animalelor - New York. Şi am văzut aplicate, pentru a nu ştiu câta oară, câteva concepţii greşite legate de cum ar trebui să se comporte animalele, bazate pe nişte prejudecăţi pe care oamenii ăia nu vor deloc să şi le scoată din cap. Azi e înnorat, iar eu sunt mai puţin amabilă ca de obicei. Aşa că o să spun ce mă supără.



După atâţia ani de privit emisiunile de acest gen, am ajuns la concluzia că America nu a reuşit să-şi educe poporul referitor la comportamentul corect faţă de animale. Mai mult ca oriunde altundeva, aici se verifică zicala noastră "câte bordeie, atâtea obiceie", mai ales în ce priveşte eutanasierea sau de recuperarea animalelor. De asemenea, amenzile şi puşcăria pentru abuzuri comise asupra animalelor nu par să-i sperie decât pe ignoranţi şi pe oamenii de treabă, ceea ce mă face să mă gandesc cu tristeţe că nu vor funcţiona nici la noi, căci dragoste cu de-a sila nu se poate, iar prostia şi răutatea sunt buruieni care cresc pe toate drumurile...
La fel de întristător a fost să văd că oameni care lucrează zilnic cu animalele se ghidează în munca lor după nişte idei greşite, învechite, care nu se bazează pe realitatea lumii animale.
Mai mult decât oricine altcineva, americanii vor să controleze şi să uniformizeze comportamentul animalelor, încercând să le facă nişte fiinţe uşor de înţeles şi controlat de oameni. Nişte obiecte însufleţite, de uz comun, pe are le predai cu instrucţiuni de folosire şi care trebuie să poată fi adaptate oricărui stăpân.
Iar conceptele greşite ale acestor lucrători "în slujba animalelor" sunt perpetuate prin astfel de emisiuni, pentru că ei sunt un standard şi impun legea.

Una dintre ideile lor pe care o consider greşită şi supărătoare se referă la pisici şi sociabilitatea lor.
De câte ori a fost vorba ca angajaţii de la Poliţia Animalelor să se ducă acasă la o persoană cu multe pisici (un "colecţionar" spun ei cu ton condamnabil, ca şi cum să ai multe animale este rău, dar să ai multe case, maşini şi tablouri e bine. Acolo nu eşti considerat dus cu pluta dacă îţi vopseşti animalul roz, îi faci nuntă şi-i laşi moştenire averea, dar eşti pericol social dacă aduni acasă animale abandonate de alţii şi ai grijă de ele cum poţi), apărea aceeaşi pretenţie absurdă: de ce nu sunt prietenoase pisicile?
De ce ar trebui să fie? întreb eu, care trăiesc de o viaţă printre ele şi cred că am învăţat măcar esenţialul în ce le priveşte...

Ca şi oamenii, şi animalele au comportamente diferite, în funcţie de caracter şi de vârstă.
Pisicile, mai ales când sunt mai multe, sunt mai puţin dornice să interacţioneze cu oamenii, fiind mai obişnuite să stea cu suratele lor, şi sunt mai puţin "umanizate" decât o pisică ce este singură la casă şi care, obligată de situaţie, va fi prietenoasă cu oamenii pentru că sunt singura ei companie.
Apoi, pisicile ţinute în casă şi care aparţin unor persoane singuratice nu vor fi prietenoase necondiţionat, pentru că nu sunt obişnuite să aibă de-a face cu oameni necunoscuţi, iar asta nu e ceva rău. Iubitorii de pisici interacţionează mai puţin cu alţii ca ei, pentru că pisica nu o scoţi la plimbare ca pe un câine, pisica te ţine în casă. În plus, iubitorii de pisici sunt mai lenţi, mai molcomi, mai puţin extrovertiţi şi uneori mai puţin sociabili, pentru că pisicile nu stau cu oameni agitaţi, nu iubesc mişcările bruşte, zgomotele puternice, oamenii pe care nu-i cunosc şi de la care nu ştiu la ce să se aştepte. Curiozitatea lor proverbială nu include şi specia umană, ci doar spaţii şi obiecte.
Apoi, nu înţeleg de ce, după atâtea secole, americanii încă perpetuează ideea care a dus la închiderea indienilor în rezervaţii şi la extincţia atâtor specii, aceea că tot ce nu e prietenos, domestic, supus faţă de oameni nu are voie să trăiască sau să fie liber.
Ca toate generalizările şi mai mult decât altele, aceasta este periculoasă. Animalele simt energia, temperamentul oamenilor cu care intră în contact. Pe un om îl acceptă, pe altul nu. În funcţie de om şi de situaţie se comportă altfel.
Mi se pare absurd să pretinzi ca o pisică să se aşeze în braţele unui necunoscut şi să fie tandră cu el, chiar şi când este în casa ei. Dacă nu ne aşteptăm ca toţi oamenii să fie amabili, prietenoşi şi, cu atât mai puţin iubitori, de ce ne pretindem asta de la pisici?

Acum două zile am avut musafiri. Maria şi Zeineb, care iubesc pisicile şi au, ca şi noi, multe, au venit pentru prima dată în vizită, ca să ne cunoască pe viu, pe noi şi tribul. Pisicile noastre, care sunt libere, care stau unde şi când vor, care sunt obişnuite să umble prin vecini şi să intre chiar şi în alte case, care întâlnesc zilnic alţi oameni în afară de noi, la întâlnirea cu ele s-au manifestat în fel şi chip.
Cele câteva care erau în casă, fie au zbughit-o afară, fie s-au ascuns sub mobile. După ce au văzut că vizita se prelungeşte, unele s-au întors în casă, iar cele rămase au ieşit de unde se băgaseră. Fiecare şi-a ales un loc şi s-a culcat, a privit sau şi-a văzut de ale ei. Vreo două-trei au stat să fie mângâiate şi le-a plăcut.
Cele care erau prin curte, unele s-au lăsat mângâiate, altele au păstrat distanţa sau şi-au văzut liniştite de somnul lor.
Marea surpriză ne-a făcut-o însă Leonida. Când a văzut străini în casă, l-a apucat nebunia. Nu ştia unde să se mai ascundă, ne privea cu ochi mari şi speriaţi, parcă ne întreba cu ce-a greşit de vrem să-l dăm! Degeaba i-am vorbit, degeaba l-a luat Gabi în braţe şi l-a mângâiat, n-a vrut să stea nici măcat la el, n-am putut să-l liniştim şi până nu a ieşit afară n-a avut pace. Iar în curte a stat şi ne-a privit puţin, a miorlăit supărat, apoi s-a ascuns pentru tot restul zilei. Tocmai el, Bomboane, cel mai pupăcios şi lipicios, cel mai "de apartament", mai vorbăreţ şi mai umanizat pisonc al nostru.
Leonida este timid şi sperios. Pentru noi asta nu e o problemă, ba chiar ne bucură, pentru că ştim că nu-l poate fura cineva când îl vede stând pe gard, şi nici măcar din curte.

În rest, Doamne ajută că nu trăiesc în America! M-ar eticheta "colecţionară" (în gura lor sună la fel de rău ca şi "nigger", dar este "politicaly correct") şi ar veni să-mi ia pisicile. Iar pe cele "neprietenoase" cel mai probabil le-ar eutanasia.

Cesar Millan îi mai învaţă ceva în privinţa câinilor, dar va fi nevoie de decenii şi generaţii să le scoată ifosele şi prostia din cap şi să-i înveţe că e nevoie de "câinele potrivit la omul potrivit".

Cu pisicile însă cum rămâne?

PS. Despre America şi câini, mâine.

Un comentariu:

  1. Si eu m-m gandit la asta. Esti nevoit sa te faci colectionar de animale de care se debaraseaza altii. Daca ar fi mai multi " colectionari"...

    RăspundețiȘtergere