Puii Pepitei

Prinţesa a făcut un singur rând de pui. Am lăsat-o să fete în 2009, când avea 4 ani, convinşi că, la cât era de plimbăreaţă, într-o zi vom rămâne fără ea. Ceea ce s-a şi întâmplat în vara trecută, semn că am fost realişti...
A fătat şase pui, trei fete şi trei băieţi. Eram siguri că va face mulţi, ca să compenseze că nu fătase atâţia ani, fapt ce-o împiedicase să-şi ducă la îndeplinire planul ei de a coloniza lumea.
A fost o pisică cu o sănătate de invidiat, dar când a nascut am văzut că avea problemele ei.



A intrat în travaliu într-o zi de sfârşit de aprilie, după prânz, după ce eu plecasem la serviciu, aşa că Gabi a pus-o repede în coşuleţul pregătit cu multe zile înainte şi a moşit-o (chestie atât de traumatizantă pentru el, încât refuză să şi-o amintească). Eu, care îl invidiez că a avut privilegiul de a fi lângă prinţesa mea în momentele alea, îmi amintesc tot ce mi-a spus la telefon în orele cât a vegheat-o, căci Pepitei i-au trebuit vreo cinci ore până să fete toţi puii. S-a muncit în aşa hal încât a făcut fleaşcă cele trei rânduri de cârpe din coş, şi deabia a doua zi a avut putere să-şi toaleteze blăniţa, atât de sleită de puteri a fost.
Pe cât de mult s-a chinuit să fete, pe atât de mult şi-a iubit puii. A fost cea mai grijulie şi mai posesivă mamă-pisică timp de vreo şapte săptămâni, şi radia fericire prin toţi porii. Nu se dezlipea de pepiţii ei decât ca să-şi facă nevoile, dar alăptatul a scos la iveală încă o problemă fizică. Nu îi crescuseră ţâţicile, cum ar fi fost normal, şi nici lapte nu părea să aibă destul, deşi era mare şi grasă. Puii sugeau cu sârg făcându-i răni, dar ei nu-i păsa, dormea cu ei în braţe şi torcea veşnic mulţumită. Aşa că de a doua zi am început să le dăm în paralel lapte cu siringa, ca să ştim că se hrănesc cât au nevoie şi ca să tragă mai puţin de ea.

A stat o lună cu ei în dormitor, camera ei preferată. Când au început mâţoncii să plece prin casă şi să-şi facă nevoile pe unde apucau, i-am mutat în veranda din faţă, motiv pentru care Pepita ne-a urât, aşa cum ura tot ce mişca prin curte. Nici o altă pisică nu mai putea să se apropie nici la câţiva metri distanţă, că prinţesa războinică îi sărea în cap. A bătut tot, fără discriminare, chiar şi câinele.
Faza asta a fost memorabilă şi sunt sigură că nu voi mai vedea aşa ceva în viaţa mea.
Finocchio a scăpat într-o după-amiază din lanţ şi a venit în curtea din faţă, dornic să iasă în stradă. Eu l-am întors de la poartă, dar în loc să se ducă la cuşcă, s-a năpustit pe veranda unde era Pepita, cu gândul că găseşte cronţănele pentru pisici. În secunda următoare am auzit un ţipăt şi mi l-am şi închipuit gâtuind pisoii, motiv pentru care am ţipat şi eu. O secundă mai târziu, Finocchio fugea mâncând pământul (de fapt, el ţipase!), spre cuşcă, cu Pepita agăţată cu toate ghearele de beregata lui. Gabi a năvălit din casă, vecinii au ieşit din curţi speriaţi toţi de urletul meu, iar eu râdeam ca nebuna uitându-mă în urma câinelui. Mama zmeilor s-a întors mândră şi înfoiată toată, călcând pe vârfuri şi fluturându-şi coada. Pe drum a altoit câteva pisici, mârâind furioasă la ele. Finocchio n-a mai ieşit din cuşcă vreo două zile, iar cât timp a mai rămas la noi, de câte ori o vedea pe Pepita se ascundea schelălăind.

Prinţesa şi-a înţărcat puii înainte ca ei să împlinească două luni şi apoi n-a mai avut ochi să-i vadă. Nu i-a învăţat să vâneze, nici nu s-a prea jucat cu ei. Egoismul ei a împiedicat-o să fie o mamă bun până la capăt.
A intrat în călduri înainte să-i înţarce, dar nu era cazul să mai facă încă o serie.
Eu am rămas cu frustrarea că nu mi-a făcut o fetiţă care să-i semene (pisicile tricolore sunt slăbiciunea mea), iar ea cu aceea că n-a colonizat lumea. Încă o bănuiesc că ăsta este motivul pentru care după un an a plecat de acasă, lăsându-ne cu sufletul fript...

Puii ei îmi amintesc în fiecare clipă de ea. Câţiva i-au moştenit unele trăsături fizice, dar nici unul nu are felul ei rafinat de a fi, nonşalanţa şi siguranţa de sine, frumuseţea deosebită şi preferinţa faţă de tovărăşia oamenilor, nu a suratelor ei.

Şi ştiu că n-o să mai iubesc niciodată o pisică cum am iubit-o pe ea...

LEONIDA, zis Bonbonzila

După dispariţia mamei lui, a preluat conducerea haitei, deşi nici noi, nici pisicile nu ne-am aşteptat.

Povestea lui seamănă cu aceea a puiului de lebădă. A fost penultimul sau antepenultimul dintre puii Pepitei. Mic, slab, lung, cu blăniţa decolorată, nu se evidenţia prin nimic. Pepita nu i-a acordat vreo atenţie specială, nici noi n-am întrezărit la el vreo calitate, aşa că l-am ignorat cu toţii. Când l-am botezat Leonida, Gabi a protestat, spunând că jignesc memoria spartanului dând numele lui unui pusilău. Puiuţul era amărât, mămos şi bleg, fraţii îl băteau când se jucau, chiar şi surorile. Doar maică-mea îl mai lua de-o parte, îl mângâia şi-i mai dădea câte o bucătură, cum mai face ea uneori cu outsiderii.
Iarna l-a găsit pe Leonida mare, cu o blană lungă şi deasă, deşi cam îngălată. Tandru şi lipicios, a început să se bage în sufletul nostru şi s-a ales cu porecla Bonbon.

În vara următoare, după plecarea Pepitei, a preluat haita cu foarte multă uşurinţă. Motanii din generaţia lui nu i-au contestat autoritatea, iar pisicile mai bătrâne care au avut ceva de comentat au fost puse la punct cu o lăbuţă altoită cu rapiditate şi precizie. Fetele care n-au priceput că Leonida este big daddy şi el o să le turmească de-atunci încolo au fost fugărite puţin de la un cap la altul al curţii şi s-au potolit.
Singura care îl mai calcă pe nervi este Milk, care se culcă pe sobă, turnul de veghe al mamei lui, care el crede că-i revine de drept.

În rest, Leonida preferă să stea în casă şi să doarmă mult, ca Pepita, şi tot ca ea fornăie uneori uşor, ca un căluţ. Îi place să se joace, motiv pentru care iubeşte pisoii mai mici ca el, ignoră orice mâţă străină care trece prin curte şi, deşi pare visător şi fraier, are reflexe excelente şi nu se teme nici de câini. Cea mai tare mişcare a lui a fost un salt în sus, de vreun metru, cu răsucire.
E leneş, mâncăcios, gelos şi extrem de insistent. Bătaia nu-l convige să renunţe când vrea ceva, se pune jos şi miaună, ca un copil râzgâiat. Şi nu suportă să fie deranjat când doarme.
E precum caramelul, dur şi moale în acelaşi timp. Şi delicios de dulce. E băiatul lu' tata, Gabi iubindu-l ca pe ochii din cap. Leonida se freacă cu botul de obrajii şi bărbia lui, îl pupă şi-l muşcă de nas, iar Gabi e topit după el.
Fraţii lui îl ajută să conducă tribul, mai ales că, spre deosebire de surorile lor, sunt cu toţii calmi, liniştiţi şi ataşaţi de casă.
Tatăl lui cred că este un pisoi din vecini, portocaliu tot, cu blană lungă, timid şi sperios, aşa că nu ştiu cu cine seamănă Leonida aşa iubăreţ şi dulce.

HANIBAL, zis Ciclette

A fost al treilea născut şi preferatul mamei lui. Şi al meu. A tors din prima lui zi de viaţă, a fost întotdeauna calm şi molcom. Pepita se juca cu el când era mititel, îl rostogolea, îl muşca uşor de burtică, îl lua apoi în braţe şi adormea cu capul pe el.
A moştenit de la ea pasiunea pentru cronţănele şi somn, modul calm de a mânca şi felul în care toarce, în surdină şi cu dus-întors.
E blajin, flegmatic, nu se bate cu nimeni, nu bagă restul pisicilor în seamă decât când are chef de joacă, iar sigurul lui scop în viaţă pare să fie acela de a fi gras, şi mai gras, cel mai gras. Ne iubeşte, dar nu cred că se simte dependent de noi.
Tatăl lui cred că a fost un pisoi străin pe care l-am văzut o singură dată şi e o enigmă de ce nonconformista şi autoritara Pepita l-a iubit cel mai mult pe cel mai liniştit şi obedient pui al ei.

Porecla i-am dat-o eu, din cauză că săculeţii lui de grăsime de pe burtică mi-au amintit pernuţele americăneşti de gumă de mestecat din copilăria mea, aduse din partea ailaltă.
Este cel mai torcălău dintre toţi puii şi atunci când i-e sete zgrepţăne cu lăbuţa în caserolă.

OBI

A fost născut printre ultimii. Era plângăcios rău şi bolnăvicios când era mic . E timid, misogin şi multă vreme a fost ataşat de mine, ca şi taică-su, Google. E mai hoinar decât fraţii lui şi pe la un an şi ceva a lipsit de acasă patru zile, spre disperarea mea, care credeam că n-o să-l mai văd. S-a întors liniştit şi lihnit de foame, probabil că fusese după fete. De atunci n-a mai lipsit mai mult de câteva ore, dar e tot mai independent şi îi place să stea mult pe afară. Mă aştept ca într-o zi să ne păresească, ca să-şi caute un teritoriu al lui..
Nu e lacom la mâncare, nici insistent ca Leonida, nu e obsedat de plasa de cronţănele ca Ciclette, îi place să stea singur şi bate fetele dacă sunt obraznice.
A moştenit de la Pepita forma feţei şi ochii mari, verzi-gălbui, oblici. Ca şi ea, are obiceiul să se dea cu burtica în sus, dar o face numai dupa ce gherăneşte la uşă, semn că vrea afară. Maică-sa o făcea ca să atragă atenţia, în cazul lui nu ştiu ce semnificaţie are.

Iniţial, numele lui a fost Obama, pentru că avea faţa subţire şi ochii mici ca americanul. Apoi, din comoditate şi pentru că pisoiul e înţelept, am ajuns să-i zicem Obi, făcându-i o plăcere lui Gabriel, care este mare fan "Star Wars".

LOLITA, aka Floşcotina, zisă şi Vipera gulerată

A fost întâia născută şi nici nu se putea altfel. Arogantă, plină de ifose, urâcioasă şi răzbunătoare, lacomă şi vagaboandă, a moştenit şi exacerbat majoritatea defectelor maică-si şi le-a mai adăugat altele.
De când s-a născut a fost frumoasă, flocoasă, fiţoasă şi a avut capul mare, motiv pentru care Pepita s-a chinuit vreo două ore s-o fete. Când venea ora să le dăm lapte cu siringa, se punea pe ţipat cât o ţineau bojogii, dar nu de foame, ci ca să venim mai repede să-i luăm pe fraţii ei, să-i rămână ei mai mult din laptele maică-si.
Descurcăreaţă şi mâţa interesului, după ce i-a înţărcat Pepita s-a mutat cu suptul la Gubi, de care a profitat o lună.
S-a dezvoltat cel mai bine dintre pepiţi până la un an, apoi a stagnat. E scundă, cu picioare scurte şi groase, cap lat şi priviri răutăcioase, părând să moştenească conformaţia fizică şi atitudinea tatălui ei, Albuş, un pisoi cam sălbatic, cu blană albă, semilungă, din vecini.
Lolitei nu-i place nimeni, nici oamenii, nici pisicile. Peste vară era mult plecată de acasă, iar noaptea dormea în podul cu fân al unor vecini ţigani, unde stă şi Gubi. De când a dat frigul, stă mai mult pe acasă, noroc că îi place să dormă, astfel că ne dă mai puţină bătaie de cap.

Când mă-sa mai era cu noi, Lolita o urmărea peste tot, imitând-o în tot ce făcea, ca o linguşitoare, şi încerca să-i intre în graţii, chestie care pe Pepita o scotea din sărite.
Dintre toţi fraţii, are cel mai mult nostalgia camerei în care s-a născut şi care era sanctuarul maică-si, şi încearcă să intre acolo de câte ori poate.

Nu e deloc tandră, mârăie când e mângâiată, chiar dacă îi place, şi urăşte să fie pieptenată. Când era mică era mai calmă şi mai dulce. Acum, în general, pare un ghem de nervi, iar în rarele momente bune se culcă lângă Gabi, la subsioara lui.
Sare foarte uşor la bătaie, deseori fără motiv, şi pocneşte pe oricine, chiar şi pe cei mai puternici ca ea.

A moştenit de la Pepita lungimea şi textura blănii, inteligenţa şi egoismul, dar şi fotogenia şi vedetismul. E încăpăţânată, rea, hoaţă şi supărăcioasă. Când vrea afară dă cu lăbuţa în clanţa uşii, la fel ca maică-sa. Nu-i pasă când e certată, iar dacă ridici mâna la ea, se bate cu tine. Are locurile ei preferate şi se supără dacă i le ocupă alte pisici.
În iarna trecută iubea ciocolata aşa mult că era de ajuns să audă foşnetul celofanului ca să intre în sevraj. A furat un moş crăciun de ciocolată şi l-ar fi mâncat tot dacă n-o găseam. E dependentă de mâncare, de dulciuri, şi are şi preferinţe ciudate, cum ar fi cipsurile şi alunele.

ŢIGANCA

A fost a doua născută şi probabil că trebuia să fie o mini-Pepita. Dar se vede treaba că maică-sa n-avea talent la pictură, aşa că blăniţa ei, deşi foarte moale, are un amestec haotic de culori.
Viguroasă şi bine dezvoltată la naştere, în timp a rămas mică şi e cam ligavă.
Probabil că ma-sa, care după ce am scos puii din casă o tot băga pe geam înapoi, ştia că ceva nu e în regulă cu ea şi încerca s-o protejeze.
E liniştită, lipsită de defecte, dar şi de calităţi, stă mult plecată, iar când e acasă nici n-o observi. Nu ştiu cine e taica-su, iar de la Pepita nu pare să fi moştenit nimic.

ŞORICICA

A fost ultima născută dintre pepiţi. Mică şi cu un colorit tern, seamăna cu un şoricel. A fost prima pe care am început s-o hrănesc cu seringa, încă de a doua zi, pentru că era clar că nu ajungea să sugă de fraţii ei. A fost cuminte, a acceptat uşor laptele de vacă şi în timp s-a dezvoltat bine. Acum e grasă şi frumoasă, este cel mai bun vânător dintre pepiţi, a fost prima care a plecat în explorare prin vecini, e independentă.
E responsabilă şi descurcăreaţă, autosuficientă ca mă-sa, bătăuşă cu pisicile, dar tandră cu oamenii. Adoră să fie mângăiată şi toarce mult când e băgată în seamă.