Ei îi este dedicat acest blog.
Pentru că ar fi meritat mai mult decât i-am putut eu oferi în cei cinci ani cât a stat cu noi.
Pentru că a trebuit s-o pierd ca să-mi dau seama cât de mult însemna pentru mine.
Pentru că m-a ajutat să învăţ multe lucruri cât mi-a fost alături, şi mai mult după ce a plecat.
Pentru că este marea mea dragoste pisicească.
Pentru că o parte din mine a murit atunci când a dispărut ea.
Pentru că ceea ce a mai rămas din mine speră că, dacă dovedeşte cât de mult o iubeşte, va reuşi s-o aducă înapoi.
Pentru că viaţa mea alături de animale se împarte în: înainte de Pepita, cu Pepita, după Pepita.
Pentru că multe vreme am crezut că vom îmbătrâni împreună. Dar am rămas fără ea mult prea repede, când aveam multă nevoie de ea şi în anul în care am pierdut cei mai mulţi prieteni-animale. Şi acum trebuie să-mi construiesc altă viaţă, fără ea, în amintirea ei.
Nu pot povesti acum despre ea.
Nu pot vorbi despre ea la prezent pentru că nu mai este cu mine, nu doarme între tastatură şi monitor cum a făcut-o ani la rând.
Nici la trecut nu pot vorbi, pentru că sufletul meu este încă lipit de ea, pentru că pozele ei umplu casa, pentru că ne amintim de ea în fiecare zi, pentru că suntem convinşi că e încă vie, hoinărind nonşalantă, elegantă, sigură pe ea, urmându-şi destinul, pe undeva, prin marele oraş...
Să-ţi fie bine, oriunde ai fi, sufletul meu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu