Nostalgii cu igliţă şi zahăr candel

Unii oameni se nasc cu talent pentru gătit. Nu ştiu dacă sunt gurmanzi din fragedă pruncie sau dacă îşi exersează talentul din copilărie, făcând mâncare din frunze şi nisip sau ajutându-i pe cei mari în bucătărie.
N-am avut ocazia să întâlnesc un „chef“ în carne şi oase, dar ştiu câteva femei care „prăjituresc“ bine şi care fac „reţetele după ochi“ (nu cântăresc ingredientele). Ele, dacă mănâncă o prăjitură, îşi dau seama numaidecât cum e făcută şi care sunt ingredientele. N-au nevoie de reţete explicite ca să le reuşească preparatele, aşa cum unele femei din generaţia născută între cele două războaie mondiale, care erau în floarea vârstei în anii '80 ai tricotajelor de iarnă şi de vară, îşi dădeau seama cum fusese lucrat un flanel ori o bluziţă sau cum fusese croşetat un mileu doar privindu-le, eventual răsfirând puţin obiectul cu pricina.



În ziua de azi nu ştiu dacă mai tricotează sau croşetează cineva. Flanele mai fac doar fabricile, iar mileuri se mai găsesc doar prin case bătrâneşti, puse bine de câte-o bunică care nu s-a-ndurat să le arunce aşa cum au făcut fetele sau nepoatele. Şi care, din când în când, mai tricotează cu patru ace cu cârlig şosete de lână pentru iarnă.
Singurele care mai trezesc interesul sunt goblenurile. Câţi mai ştiu să mânuiască o igliţă sau andrele, să coasă muşte sau înaintea acului, să brodeze cu punct de lănţişor sau de rămurică, să festoneze sau să tighelească, să tricoteze ochiuri împletite, fagure ori modele norvegiene?!

Cât despre mâncăruri, tot mai puţini oameni ştiu să mănânce bine, deşi mâncăm tot mai mult. Isteria fast-food-ului, precum şi restaurantele şi cofetăriile aflate la tot pasul, rafturile din supermarketuri pline de mâncare la conservă sau semipreparată, de dulciuri şi murături, ne-au prostit papilele şi ne-au învăţat leneşi. Este preţul pe care îl plătim progresului tehnologic şi goanei după bani în care s-a transformat serviciul, canalelor de televiziune care ne fură puţinul timp liber rămas, globalizării de voie de nevoie şi modernizării cu orice preţ.

Câţi mai ştiu să facă şuncă şi cârnaţi de casă, câţi mai pun carne la garniţă, câţi ne facem singuri banalul iaurt sau cozonacul de sărbători, drobul sau ciorba de potroace? Câţi ştiu gustul sarmalelor cu miez de nucă sau dovleac, al cârnaţilor de creier de viţel, momiţelor cu smântână, musacalei de conopidă sau de tocmăgei de casă, salatei de limbă de vacă, păpuşelelor de dragavei, ciorbei de ştiucă fiartă în zeamă de varză acră cu hrean, budincii de spanac, dulceţii de fructe de soc, brăgii, halviţei şi sugiucului şi atâtor altor dulciuri şi bucate de mult uitate?!

Dacă am realiza în ce monotonie alimentară trăim ne-am tăvăli în chinuri!

****

Cât despre gusturi, ele ţin de papilele fiecăruia, de moştenirea genetică şi de obiceiurile culinare ale casei şi locului în care trăieşte. Dar şi de mentalitate şi prejudecăţi. Ştiu bătrâne care pot mânca alimente alterate, dar n-ar pune gura pe o pizza („Ce mâncare e aia din pâine cu sos de roşii?“) sau o banană („Fugi de-aci cu castravetele ăla dulce!“). Ştiu oameni curioşi să guste orice şi alţii care nu mănâncă decât la ei acasă („Dacă nu-mi place ce-mi dă altu, nu pot să scuip, din bun simţ, dar nici să înghit, că mi-e scârbă! Și-atunci?!“).

Pe de altă parte, trăim într-o ţară plină de făţarnici, lăudăroşi şi înfumuraţi. Toate femeile spun că gătesc bine şi toţi bărbaţii se cred pricepuţi la băutură. De-asta avem pe mese ciorbe limpezi sau de la pliculeţ, sosuri mustind de grăsime şi piftii apoase, poşircă sau carcalete, ţuică afumată sau vin oţetit.
În şcoli nu se mai fac cursuri de atelier, nu se mai învaţă traforaj, lucru de mână sau gospodărie, nu se mai fac micile expoziţii culinare cu vânzare.
Această lipsă de informaţii primare şi de formare a îndemânării, împreună cu lipsa interesului faţă de aceste domenii în familie şi societate ne fac tot mai dependenţi de ceea ce ni se oferă, oricât de prost ar fi, ne fac dependenţi de industrie, maşini şi aparatura de orice fel, lipsiţi de iniţiativă şi imaginaţie între pereţii gospodăriei.
În Ţăranistanul meu, produsele făcute în casă şi vândute la târguri de week-end sunt un lux (în alte ţări sunt doar o mică industrie alternativă, ca şi produsele bio, rămânând accesibile tuturor), iar mărfurile de import sunt puţine şi scumpe. Ştiu că în alte colţuri de ţară e mai bine şi sper să rămână aşa.
Încotro ne îndreptăm? Vom vedea când vom ajunge.