Altă sâmbătă în bucătărie... Mă scol la 8. N-am chef, dar trebuie să mă duc la lapte, mai ales că am ceva planuri cu el. Mă mişc în reluare şi mă paşte şi-o durere de cap... Azi o să le fac pe rând, că nu mă ţine să mestec în mai multe oale odată. Şi nici bani de hrană rece nu-s...
Pierd o oră cu dus-întorsul şi taifasul cu lăptăreasa. E cam răcoare, dar ziua promite să fie la fel de caldă ca şi ultimele vreo zece surate ale ei. Absurdă vară în noiembrie.
În timp ce laptele fierbe într-o oală (unsă cu puţin ulei pe fund şi pe buză, ca să nu se mai prindă), pârlesc copanele de pui pentru supă. De ce? Nu ştiu, obiceiul e moştenit. Probabil chestie de igienă. Posibil şi ca să aibă un gust mai bun supa, deşi io n-am sesizat diferenţe notabile. S-ar putea ca motivul să fie, de fapt, epilarea fulgilor care se mai încăpăţânează să rămână uneori pe ele. Le spăl bine în câteva ape, apoi le-arunc în oloiul ăl mare şi-l pun pe foc mic, unde, după ce-l spumez, o să-l uit până îmi fac restul treburilor, printre care şi un tort rapid în caserolă (reţeta aici).
Mai spăl un rând de vase (urăsc să le văd nespălate, iar dacă le las la final, vor fi prea multe şi nu mai am destulă energie, plus că risc să sparg ceva de oboseală sau de nervi).
Curăţ şi toc sau rad pe răzătoare ceapă, morcov, ţelină. Le călesc în ulei de floare, stârmocesc ceva şi din sticla cu ăl de măsline înainte s-o arunc, pun trei sferturi din amestec în supă, iar la ce rămâne adaug un ardei gras tocat şi câteva ciuperci curăţate de pieliţe şi tăiate bucăţi mari, să le simt gustul când oi mânca. Prinţul moştenitor, venit într-o vizită de curtoazie (azi nu munceşte în beneficiul familiei, e încă suferind din amor...), oftează: "Ce bine miroase!". După ce se uită în cratiţă, se strâmbă dezamăgit. "Iar faci orez?" (în traducere liberă, "n-am chef"). Găsesc o scuză imbatabilă: "Ştii că fac orez de fiecare dată când fac supă, chiar dacă îl mâncăm sau nu". "Aha...". Mă pupă şi pleacă. Se duce să mai bage o mangă, un WoW sau un LoL.
Călesc cu legumele şi orezul prefiert (io nu mă dau în vânt după el, dar prinţului îi place să fie bobul mare şi integru, urăşte orezul cleios), torn două polonice de supă deasupra, sare, delikat şi îl las să fiarbă la cel mai mic foc, înăbuşit. La final o să-i pun puţin curry, ca să aibă culoare şi-un gust mai altfel, şi o lingură de mărar. Cei cărora orezul li se pare prea fac pot pune în el, înainte să-l ia de pe foc caşcaval (dacă e afumat, cu atât mai bine!) sau parmezan ras.
Găluşte am învăţat să fac abia cu doi ani în urmă. Maică-mea reuşise să le îmbrace şi pe-astea într-o aură de inaccesibilitate care mă făcea dependentă de prestaţia ei la fiecare supă. Motiv pentru care o mâncam rar, că nu ştiam când are chef să facă şi când nu.
Acum mi se par atât de banale că nu ştiu de ce nu le înlocuiesc cu crutoane cu caşcaval ras! Ba da, ştiu de ce, prinţul e mort după ele! E singura supă pe care o mânca şi când era copil.
Mmmdeci, sparg şi separ două ouă (trei e prea mult, pe cuvânt, am verificat!) şi bat albuşurile cu un praf de sare până înţepenesc şi ele, şi mâna mea. Frec gălbenuşurile puţin, le integrez în sistem, amestec uşor de jos în sus şi pun fix patru linguri de gris (unii zic trei), dar dacă ouăle sunt mari, iar albuşurile bine bătute se cere mai mult gris. Amestec la fel de uşor şi, cu o lingură udă, iau din compoziţie şi pun în oală (cu vreo 5 minute înainte i-am adăugat şi un ardei gras tocat în ea, plus o lingură de bulion, pentru culoare, că azi nu vreau o supă blondă; dacă ar fi fost vară, mergeau de minune două roşii barosane). Găluştele în stadiul ăsta par nişte bezele. Dacă sunt prea moi, li se împrăştie marginile imediat. Nu e cazul azi, dar nici destul de tari nu sunt şi mai pun puţin gris. Se umflă ca nebunele, aşa că sunt nevoită să le scot pe o farfurie (nu în castron, că se lipesc) ca să pot să le fac şi pe restul. Când sunt gata, pun prima serie înapoi în oală, pun leuştean şi tarhon uscat, capacul într-o rână şi o las să-şi tragă aromele. Asta a fost toată şmecheria cu găluştele. Trebuie doar puţină atenţie. Dacă ies prea moi, se adaugă gris, prea tari să nu iasă!
Culmea e că şi gospodine pricepute o mai dau în bară din când în când, probabil le înşală şi grisul, care poate fi mai lacom uneori. Ca să scape de corvoada lor, o mătuşă găsise scuza ideală: "Lu' bărbatu-miu îi place cu fidele". Merge supa de pui şi cu fidele, înainte puneam şi io paste spirale în ea, mi se păreau mai uşor de pescuit. Dar prinţul era dezamăgit de câte ori nu găsea în castron găluşte şi am considerat că nu merită să-l traumatizez pe viaţă pentru ceva atât de simplu. Eu am însă nostalgia ciorbei acre de găină, cu orez şi foi de varză...
Supa a fost bună, nu ştiu dacă se putea mai bună de atât... Am acrit-o cu hrean ras şi puţină zeamă de la gogoşarul murat la rece.
Orezul, pe care l-am mâncat cu carne de pui fiartă, a fost surprinzător de gustos. "Ca întotdeauna când e puţin", a filozofat prinţul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu