Rămas bun, fetiţa mea din stradă

Era pe la începutul primăverii când a apărut pe strada mea, împreună cu un câine care-i semăna leit, frate sau poate pui al ei. Sperioşi, neîncrezători, EA tăcută, el manifestându-şi şi vocal frica de oameni. Au rămas aici, printre ceilalţi câini de pripas. El mai în interiorul străzii, într-un loc mai liniştit şi de unde putea fugi pe alte străzi, la nevoie. EA, aproape de capătul dinspre bulevard, care-i oferea o arie mai largă de căutare a hranei. S-a împrietenit cu Băiatu, un câine crotaliat, blând şi descurcăreţ, care se aciuase în zonă puţin înaintea lor.

Gabi mi-a zis: „Ai grijă să nu te ataşezi şi de ea, că dacă i se întâmplă ceva iar o să suferi... Şi nici în curte n-o putem lua, că nu mai e loc...“.
Nu era prietenoasă, aşa că n-a fost greu să păstrăm distanţa. Nici măcar nu i-am pus un nume. Era, pur şi simplu, fetiţa mea din stradă. 

Se mulţumeau cu ce le dădeam de mâncare eu şi doi-trei vecini, iar când nu le ajungea plecau prin cartier. EA mai des, probabil fiind şi mai obişnuită să bântuie, Băiatu mai rar, plăcându-i să stea lângă case. Probabil, cândva, el chiar a avut o casă...

La începutul verii, cam în perioada în care hingherii ne-au făcut o vizită, fratele ei a dispărut pentru totdeauna. Ori l-au prins, ori a fugit şi nu s-a mai întors. L-au prins şi pe Băiat, care n-a opus nici o rezistenţă, dar el a fost înapoi după jumătate de oră. EA a scăpat cu fuga, căci nu lăsa pe nimeni să se apropie. Şi bine făcea...

Nici mie nu-mi arăta încredere, semn că suferise mult din pricina oamenilor sau că nu socializase destul. Sau amândouă. Nu era dornică de afecţiune şi jucăuşă ca Băiatu. Îşi vedea de viaţa ei, în timp ce eu vegheam trecerea prin această lume a altor suflete de animale care trăiau sau mureau în preajma mea. 

A trecut vara şi EA s-a mai obişnuit cu mine. Uneori mă lăsa s-o mangâi pe cap sau pe ochi, arătând un soi de recunoştinţă, fără să pară că i-ar face cu adevărat plăcere. Rămăsese la fel de tăcută şi, în general, reticentă faţă de oameni. Nu ştiu dacă, în felul ei, se ataşase de mine sau de stradă, dar nu devenise teritorială, cum făcuseră alţi câini înaintea ei, lucru care a scăpat-o de multe necazuri pe ea, şi de griji în plus pe mine. 

A venit toamna. Am început să-mi spun că n-o voi mai vedea multă vreme, pentru că va trebui să-şi caute un culcuş. Blana sârmoasă nu-i ţinea de cald şi nu putea dormi la nesfârşit lângă gard, sub coroana de la tuya. A intrat în călduri şi cu ajutorul unei asociaţii am sterilizat-o. Urăsc să fac asta, dar nu aveam de ales în cazul ei. În dimineaţa când au venit s-o ia cu maşina, dormea la soare. M-a lăsat pentru prima dată s-o mângâi pe burtică. Am luat-o în braţe s-o bag în cutia de transport şi nu s-a împotrivit mai deloc. Nu ştiu dacă în timp căpătase încredere în mine sau doar îşi urma soarta... Mi-au adus-o pe seară şi peste noapte n-am văzut-o. Dar a doua zi era la locul ei, semn că nu-mi purta pică.

După vreo opt zile, lunea trecută, EA, Băiatu şi căţeaua unei vecine s-au luat după mine când, la prânz, am plecat cu o colegă la serviciu. Am încercat să-i fac să se întoarcă, am dat cu pietre, am ţipat, dar nu m-au luat nici unul în serios. Ne-au urmat preţ de mai bine de zece minute, până am intrat într-un magazin dintre blocuri, într-o zonă mai agitată, dar care lor nu le era străină. I-am păcălit ieşind pe altă uşă, ferm convinsă că se vor întoarce acasă în următoarea oră. Dar seara, când am revenit eu, nu erau nici unul pe stradă. A doua zi a apărut doar căţeaua vecinei. Am sunat o cunoştinţă care merge zilnic să hrănească câinii de la hingheri şi i-am trimis poza EI. Nu era acolo. A treia zi a apărut Băiatu. Sănătos, nonşalant, dar singur. Am început să trec în fiecare zi prin cartier, în drum spre autobuz, uitându-mă de ea printre blocuri. Am rugat un vecin care umblă mult cu bicicleta prin zonă s-o caute şi el. Nimic. A trecut o săptămână. Nu era semn bun. Şi eu nu ştiam ce să mai fac. Niciodată nu lipsise atât, nu se putea pierde pe o distanţă aşa mică. Şi încă o zi. Marţi seară, pe la şase, m-a sunat Gabi, cu vocea lui de panică: „Ţin-te bine de scaun... Sună tipu' de la asociaţie că pe căţeaua ta o aduse cineva la ei la cabinet otrăvită...“. 

Ceasul timpului meu a început să se mişte în sens invers. De ce-mi fusese teamă nu scăpasem... 

Fetiţa mea din stradă fusese probabil prinsă de hingheri împreună cu Băiatu şi eliberaţi în aceeaşi zi, poate fiindcă aveau crotaluri, în alt cartier. Nu ştiu dacă împreună. În altă zonă a oraşului, foarte departe. Ceva sau cineva i-a despărţit. El a ştiut sau a vrut să se întoarcă. Ea a rămas în zona aceea, la blocurile de lângă o cale ferată, timp de o săptămână. Nu ştiu cum şi de ce, a ajuns să fie otrăvită cu Furadan, cel mai afurisit insecticid, blestemul câinilor din ţara asta, blestemat fie cine l-a inventat. O voluntară a asociaţiei care locuieşte în zonă a dus-o la cabinetul la care fusese sterilizată şi al cărui nume era pe crotal. Omul care mă ajutase s-o sterilizez a văzut-o în aceeaşi zi şi ne-a sunat. Mi-a spus că au stabilizat-o şi că are şanse să-şi revină. N-am reuşit să ajung în seara aceea s-o văd, programul lor de lucru era mai scurt ca al meu. Dar eram liniştită, în prostia mea... Fericită că ştiam ceva de ea. Convinsă că a doua zi va fi pe picioare, înapoi pe strada mea. Omul îmi zisese că o aduce el înapoi cu maşina...

Ieri-dimineaţă, mama sau soarta a făcut tot ce a putut ca să mă întârzie cu treaba, să nu termin devreme şi să pot trece pe la cabinet. Seara, tot pe la şase, l-am sunat pe om. „Păi v-am trimis mesaj... căţeaua a murit azi-noapte...“.

Arcul ceasului meu s-a rupt... Brusc, era atâta linişte în jur. Golită de gânduri, înmărmurită, îl ascultam explicându-mi cum acţionează Furadanul, ce cantitate infimă e de ajuns ca să furi o viaţă... Cum e plină ţara de el deşi e interzis de vreo cinci ani... Cum fetiţa mea, deşi la început reacţionase la tratament şi îşi revenise, peste noapte, deşi pusă pe perfuzii, făcuse o diaree puternică şi îşi dăduse sufletul tribut prostiei şi răutăţii omeneşti... Organismul ei fusese prea slab ca să reziste, sau otrava prea multă... Cum şi alţi câini au fost otrăviţi ieri în alt cartier...

Eu i-am spus de alte căţele de pe străzi care trebuie sterilizate sau doctoricite, de căţei cu lăbuţe frânte, i-am mulţumit şi am închis.

Secretara, iubitoare de animale, undeva în spatele meu, aştepta să termin ca să-i povestesc. Ca o ironie a sorţii, SMS-ul abia atunci ajungea pe telefonul meu...

„A murit...“. Abia atunci am lăsat ideea să treacă din creierul meu în suflet. Am început să plâng şi nu m-am mai oprit toată seara...

Fetiţa mea sârmoasă şi tăcută mersese poate în întâmpinarea destinului ei. Iar eu n-am putut s-o împiedic. Îmi rămâne restul vieţii mele ca să mă întreb de ce trebuia să se întâmple asta. Şi să regret că n-am ajuns în seara aceea la cabinet, s-o mai mângâi o dată şi să-mi iau rămas-bun.

Sufletul ei e liber acum, al meu e şi mai mult prizonier al tristeţii, frământărilor, durerii, neputinţei, amintirilor...

A mai trecut o zi... După o săptămână absurd de caldă, în Ţăranistan plouă. Eu răsfir gânduri şi înşir lacrimi. Încerc să învii un suflet care-a zăbovit puţin în viaţa mea şi-a trecut repede în altă lume. N-a mai rămas din el decât o poză, făcută întâmplător, fără să ştiu cât de puţină aţă mai rămăsese pe mosorul vieţii Ei. Prin câte a trecut, doar EA ştia. Amintirile mele sunt toate aici, în câteva sute de semne...

Cineva spunea că nici o iubire nu se pierde. Măcar de-ar fi aşa...

Rămas bun, fetiţa mea din stradă.