Ele nu sunt fraţi, nu sunt supuşi ai noştri, sunt alte naţii prinse alături de noi în plasa vieţii şi a timpului, tovarăşi şi prizonieri ai splendorii şi chinurilor Pământului.“
Henri Benson, biolog american
„Ştiinţa, în esenţă, se bazează pe reprezentări materiale despre lume, adică recunoaşte doar ceea ce poate fi pipăit şi reprezintă un fapt real. (...) Faptele însă se produc, de multe ori, atunci când este deja prea târziu să mai încerci să le combaţi. Am citit undeva următoarea informaţie: "În fiecare zi dispare de pe faţa Pământului o specie de animale". Eu iubesc foarte mult natura şi sunt un călător pasionat. După cum se vede, dispariţia unei specii se produce pe neobservate. Animalele îşi văd de treabă, mănâncă, se înmulţesc, luptă pentru teritoriu, în planul subtil însă, ele nu mai există. Atunci când văd animale care, în curând, vor dispărea de pe faţa Pământului îmi vine să strig: "Dar sunteţi pe moarte, în curând nu veţi mai fi!" Ele însă continuă să trăiască. Le lipseşte capacitatea de a evalua pericolul ce se apropie. Oricât ar părea de surprinzător, oamenii nu se deosebesc prin nimic de animale. Este în plină desfăşurare procesul de frânare a principalei funcţii - continuarea neamului. La scara omenirii, trei decenii înseamnă extrem de puţin. Singura comparaţie care se poate face este cu un avion ce goneşte pe pistă. Procesele de frânare au, de obicei, drept rezultat, oprirea. Omenirea seamănă cu un echilibrist care a mers pe drum, apoi a păşit pe o sârmă subţire şi continuă să-şi menţină echilibrul, dar, fiind dus pe gânduri, n-a observat că nu mai merge pe drum, ci pe sârmă.
Sunt un optimist şi consider că omenirea va supravieţui. Dar cu ce se va alege ea când va veni ziua de mâine? Şi care va fi preţul pe care îl vom plăti noi toţi pentru această supravieţuire? Noi înseamnă nu numai oamenii, ci şi animalele şi pădurile, care dispar zi de zi. "Cât de simplu este să te salvezi şi să supravieţuieşti dacă ştii cum", mă gândeam. Pentru a-i păstra pe pământ pe oamenii, animalele şi plantele care dispar zi de zi, trebuie să-ţi păstrezi în fiece clipă iubirea din suflet şi s-o sporeşti. Numai de-ar înţelege mai repede oamenii acest lucru.“
S.N. Lazarev (bioenergetician rus) - Diagnosticarea karmei, volumul 4, p. 279-280.
.............................
O sută de ani despart cele două afirmaţii. Ultima sută de ani... După ce am trăit împreună pe aceeaşi planetă un timp ce poate părea o veşnicie, am ajuns să nu ştim mai nimic despre animale, amăgindu-ne că ştim totul.
Animale din diverse specii, deşi atât de diferite între ele, găsesc întotdeauna o cale de a se înţelege pentru a convieţui, pentru că ştiu că au nevoie unele de altele pentru a supravieţui. Noi am ajuns atât de aroganţi şi de inconştienţi încât am uitat asta.
Interesul nostru pentru animale dispare în clipa în care nu le mai găsim o utilitate în viaţa noastră de zi cu zi.
Într-o lume a oamenilor tot mai superficială şi mercantilă, animalele, majoritare pe această planetă, sunt tratate tot mai mult precum obiectele de unică folosinţă. Pentru a fi salvate trebuiesc transformate într-o cauză pentru care se duc bătălii zilnice pe nenumărate fronturi.
E de neînţeles cum oameni care trăiesc în aceeaşi casă sau lume, care împart aceeaşi credinţă sau au crescut cu acelaşi sistem de valori pot avea atitudini atât de diferite faţă de animale. Şi e trist.
Nu-mi plac grădinile zoologice. Nu găsesc rostul circurilor cu animale. Măsura vanităţii şi deşertăciunii omului se vede în faptul că obligă animalele să îl imite. Iar cea a fricii şi micimii lui sufleteşti, în acela că le scoate din mediul lor, le închide, le extermină. Aşa cum unul dintre cele mai mârşave obiceiuri ale lui este cel de a creşte animale pentru a fi trofee de vânătoare, o joacă crudă şi cu efecte dezastruoase pentru toţi a copilului care este omul pe această planetă pe care se crede Dumnezeu.
Iar rezervaţiile, ultima încercare, disperată, de a mai salva ceva, sunt doar o picătură de bine într-un ocean de rău.
Pentru mine, atitudinea greşită faţă de animale nu are sens şi nu are scuză. Trăind în aceeaşi lume cu oameni care gândesc altfel, trăiesc parcă într-o altă dimensiune a ei...
...................................
Vieţuind alături de ele de când mă ştiu, am învăţat să le ascult, să le deprind obiceiurile, să le ghicesc nevoile. Nu le pot însă înţelege graiul, deşi ele îmi vorbesc mereu. Dar aceasta este neputinţa speciei căreia îi aparţin. Ele pot mai mult decât mine, ele simt şi mă simt, înţeleg ce vreau, ştiu în ce stare sunt sufletul sau trupul meu fără ca eu să spun ceva.
De la ele am învăţat mai mult decât de la oameni pentru că în lumea lor nu există aparenţe, gesturi inutile sau absurde.
Cunoscându-le pe ele am aflat despre mine lucruri care altfel mi-ar fi rămas pe veci neştiute.
Singurul lucru pe care nu-l voi învăţa niciodată este să trăiesc fără ele.
Şi nimic nu e mai dureros decât să iubeşti o fiinţă care trăieşte atât de puţin în comparaţie cu tine.
Le sunt recunoscătoare că m-au învăţat să ascult, să privesc, să mângâi, să iubesc, să sper, să lupt, să mă îngrijorez, să împart, să mă bucur, să mor, să renasc, să o iau de la început.
Eu trăiesc pe planeta lor...
.........
Iată o poveste frumoasă, o picătură de bine făcută de câţiva oameni pentru a îndrepta mult rău făcut de alţii (documentarul rulează pe National Geographic şi poate fi descărcat de pe net)
http://www.dailymail.co.uk/femail/article-1233172/How-lonely-lioness-love-little-help-friends.html
.......
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu