- La naiba! Un fazan?!
Poate n-am văzut bine!
Mă întorc înapoi. Chiar e un fazan! Capul şi gulerul ruginiu, trupul verde, coada bej cu negru. Scot repede aparatul de fotografiat şi-i fac o poză prost focalizată. O ia la fugă prin iarba uscată şi dispare în spatele gardului casei vecine cu parcul. Îmi văd de drum. Brusc, încep să procesez idei. Ce caută un fazan în parc? Dacă e scăpat de la zoo? Ce se va întâmpla cu el când dă frigu'? Dacă îl prind câinii? Ce să fac? Cu cine să vorbesc?
Ajung la intrarea principală. Intru la Castelul de apă, cum îi zic io (nu ştiu de fapt ce e acolo, decât că lucrează nişte oameni). Un bătrânel joacă cărţi pe computer aşteptând să treacă vremea. Salut, îi spun de fazan, întreb dacă are numărul de la zoo. E amabil, se scuză că nu mai are numărul. Tot ce poate face e să anunţe gardienii, dacă îi vede prin zonă. Mulţumesc şi plec.
Începe să mă preocupe tot mai mult soarta fazanului. Nu mă dau în vânt după păsări, în general, dar, copil fiind, fazanii de la zoo, mai ales cel regal, erau printre favoriţii mei. Şi, oricum, orice fiinţă aflată în pericol merită toată atenţia mea. Aşa că ignor gândul că voi întârzia la serviciu, intru în parc şi-o iau pe cel mai scurt drum spre zoo. Grăbesc pasul, iar după ce urc panta pe care mătură în dorul lelii cei de la RADPFL (ce ocupaţie plăcută să strângi frunzele de pe alei! interesant e că, în loc să le pună sub pomi, le cară cu remorcile undeva, la gunoi...), încep să fug. Femeie la 43 de ani şi 65 de kile trecute... Noroc că am haine uşoare şi pantofi sport de data asta.
Ajung la zoo.Văd un nene, cam de vârsta mea, ieşind dintre pavilioanele fazanilor şi păsărilor mici şi aşezându-se pe o bancă.
- Bună ziua. Lucraţi la zoo?
- Bună ziua. Da.
- Aţi pierdut cumva un fazan?
- Nu...
- E un fazan în parc, în zona de lângă case...
- Cum arată?
- Pare să fie rasa comună. Cap roşcat, restul verde, coada maro...
- Nu-i al nostru.
- Sunteţi sigur? E foarte frumos. I-am făcut şi poză (plusez eu, încercând să-l mobilizez).
- Ia arătaţi-mi!
- Vă arăt, dar nu vede bine că n-am dat zoom...
- Cum ziceţi că arată?
Se ridică în sfârşit de pe banca pe care se simţea aşa confortabil şi face cei câţiva paşi care ne despart de pavilioane.
- Nu e nici regal, nici argintiu, probabil e comun...
Se opreşte în faţa ţarcului pe care scrie fazan comun, în care sunt vreo trei păsări, nici una atât de mare, frumoasă şi colorată precum cea văzută de mine. Două sunt mai mult maronii, probabil sunt femele. Al meu sigur era mascul.
- Nu e de la noi...
- Totuşi, e foarte frumos. Păcat de el! Îl omoară câinii... (încerc eu să-l iau la sentiment).
- N-avem cu ce să-l prindem.
- Păi dacă vă scapă unul de-al dumneavoastră ce faceţi?!
Omul ridică din umeri. Îşi dă seama că l-am prins pe picior greşit.
- Doamnă, asta e... Trăim în România!
Ups, replica asta mă irită rău de tot în general!
- Ştiu, dar n-ar trebui să facem ceva ca să schimbăm situaţia?!
- Eh, ce să facem noi, ăştia mici...
- Trebuie să facem, pentru că n-o să vină altcineva să facă în locul nostru!
Plec. Întârzii la serviciu. Spre deosebire de el, eu am o groază de responsabilităţi. Iar la mine e o „big problem“ dacă îmi scapă o literă, un cuvânt nepotrivit în context, o informaţie eronată. La el nu e nici un stres dacă pierde o pasăre. Nici măcar nu este pregătit pentru eventualitatea asta. Cât de greu să fie să faci rost de-o plasă tip năvod, de o chestie d-aia ca de prins fluturi, dar ceva mai mare, de laţuri etc.?!
El nu e stresat. UE nu ne mai presează să asigurăm nu-ş ce condiţii la zoo, aşa că a dispărut pericolul să-şi piardă locul de muncă (pierderea asta l-ar panica rău de tot!). În rest, de ce să-şi bată capul cu ceva ce pentru el e ca drobul de sare din poveste?
................................
România e o ţară minunată, păcat că e locuită de oameni.
Iar expresia „Trăim în România“ a devenit o scuză pentru defectele oamenilor, pentru prostie, lene, incompetenţă, nepăsare, rea-voinţă...
Voi, ăştia care o sunteţi cu ea în gură zilnic, v-aţi gândit că dacă aţi face ce trebuie viaţa tuturor ar fi mai bună?
Că voi sunteţi sursa răului, că voi sunteţi România de care vă plângeţi?!
Că, dacă tăiaţi un pom, împuţinaţi oxigenul vostru (nu doar pe al altora)?!
Că, dacă aruncaţi gunoi pe stradă, murdăriţi strada şi oraşul vostru?!
Că, dacă vă pişaţi în mare, vă murdăriţi şi voi, nu doar cei din jur?!
Că, dacă nu respectaţi regulile în trafic, riscaţi să muriţi şi voi, nu doar alţii?!
Că, dacă furaţi sau fentaţi statul, vă furaţi pe voi, că statul e şi al vostru?!
România e şi ţara voastră, băi, Doreilor!
Iar eu m-am săturat de voi!
Am ajuns să cred că în ţara asta doar „fazanii“ ca mine şi câinii îşi mai fac datoria. Iar de fazani (cu pene sau cu haine) nu-i pasă nimănui, iar câinilor li se cere eutanasierea. De către hoţi, de zgârciţii care nu vor să le dea nici resturile pe care oricum o aruncă, de părinţii obsedaţi până la paranoia de siguranţa odraslelor, de pensionarii care au nevoie de cineva pe care să-şi verse frustrările, de şomerii care nu-şi gasesc serviciu, de... o ţară de Dorei!
Cine îşi mai aminteşte că OMUL SFINŢEŞTE LOCUL?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu