Ele sunt ultimele venite în trib (despre jumătate din el nu am scris încă nimic...). Sunt puii pisicii frumoase de la serviciu, care a murit în vara asta...
Prima lună de viaţă, în care au fost patru pui, şi-au petrecut-o ascunşi bine de mama lor cea grijulie. Apoi, într-o dimineaţă, cu câteva zile înainte de cea în care o programasem la veterinar pentru sterilizare, pisica i-a adus în curte. Cred că nu se mai descurca singură cu ei, era slabă moartă şi probabil nu mai avea lapte de ajuns. În plus, puii aveau conjunctivită şi un început de viroză. Pisica era deşteaptă, a cerut astfel ajutor.
Dar oamenii sunt proşti, şi răi, şi nu s-au gândit decât cum să scape de ei. Aşa că i-au aruncat peste gard în curtea unui vecin, la care pisica mamă se mai ducea să mănânce. În spatele scândurilor gardului înalt de vreo trei metri e însă o plasă, iar puii au rămas captivi între ele. N-au putut să iasă, nici pisica n-avea cum să ajungă la ei ca să-i scoată. Acolo au stat şi au plâns micuţii până la ora două după-amiază, când am ajuns eu la serviciu. Erau deja lihniţi de foame şi nedormiţi, aşa că ţipau cât îi ţineau puterile. M-am luat cu mâinile de cap...
Vecinul, om de treabă, dar fără iniţiativă şi aflat sub papucul nevestei, nu-i scosese pentru că nu ştia ce să facă apoi cu ei. La rugămintea mea (care i-am promis că puii nu rămân în curtea lui) şi ajutat de o femeie de serviciu de la firmă, a tăiat câteva ochiuri de plasă şi, cu chiu cu vai, i-a scos.
I-am pus într-o cutie mare de carton, în care pisica, care aşteptase nerăbdătoare să fie salvaţi, a intrat şi i-a alăptat. Pisoii au adormit, iar eu am început să-mi bat capul ce să fac cu ei. Îmi părea rău să-i iau de la mama lor, pentru că erau încă mici, dar nici la firmă nu-i puteam lăsa, pentru că ar fi fost aruncaţi cu prima ocazie, undeva unde să nu-i mai găsesc (s-a mai întâmplat în trecut, aşa că nu puteam să risc). Pisica urma să fie castrată şi probabil ar fi rămas şi fără puţinul lapte pe care-l mai avea...
Aveam deja acasă doi pisoi mici, pe Cipic şi Morticia, şi nu m-aş fi descurcat cu şase, dintre care patru încă nu puteau să mănânce singuri. Aşa că, disperată, mi-am luat inima în dinţi şi am apelat la Maria, care mai crescuse câţiva căţei pe care îi găsisem în parc în noiembrie trecut, pe când aveau doar câteva zile. Îmi promisesem să n-o mai împovărez cu alţi pui, mai ales că mai îngrijise între timp câţiva, dar n-am avut de ales. Din fericire, Maria i-a primit. Din nefericire, unul din pisoiaşi, un băieţel, a murit după o zi, de insuficienţă respiratorie, iar surorile lui au tras mult cu o viroză şi o eczemă.
Maria le-a iubit pe puiuţe şi le-a răsfăţat, aşa că, după o lună şi ceva, când le-am luat înapoi, erau obraznice, fasonate şi mofturoase. Făceau doar ce voiau, şi anume multe prostii.
Cum le-am adus acasă, s-au ascuns pe după mobile şi n-au mai ieşit câteva ore. Amy a reuşit să intre în spatele patului, de unde am scos-o doar după ce l-am demontat. Tot restul nopţii s-a jucat cu Tigruţa, iar Boonie a mieunat de după sobă, pentru că surorile n-o băgau în seamă, iar la noi nu voia să vină.
A fost nevoie de timp şi răbdare să ne obişnuim unii cu alţii. Nu le convenea mâncarea, nu voiau să facă toate în aceeaşi litieră, nu se jucau niciodată toate, doar câte două... Amy, preferata mea (am o slăbiciune pentru pisici tricolore), n-a mâncat nimic două zile, până mi-am adus aminte că eu o învăţasem pe Maria să le dea pateu când a început să le înveţe cu hrană solidă. Amy e moartă după pateu, brânză şi dulciuri, dar cum nu le poate primi de câte ori vrea, s-a obişnuit să mănânce şi ciorbă cu pâine, piure, orez şi bobiţe ieftine. Dar şi acum, după jumătate de an, sunt încă pretenţioase la mâncare. Vor mai fi favorizate până în primăvara viitoare, când le vom scoate să stea în curte cu restul tribului, şi atunci vor mânca la comun. Cum Bonnie şi Tigruţa par să fi moştenit instinctele vânătoreşti ale mamei lor, nu vor avea probleme în a-şi suplimenta mesele cu insecte, păsărele, şopârliţe.
Anunţurile de adopţie n-au impresionat pe nimeni, căci lumea e plină de pisici comune, nu le mai voia nimeni şi pe ale mele. Cele trei pisicuţe au rămas aici, iar noi ne minţim că poate asta a fost soarta, mai ales că am pierdut-o pe mama lor, tocmai când credeam că îi uşurasem viaţa şi putea trăi liniştită de atunci încolo. Nu ne-a fost uşor cu încă trei pui în casă şi alţi doi în curte (Cipic şi Morticia au ieşit afară imediat ce au putut sări pe geam), pe lângă restul tribului (numărul total nu-l spun încă, ca să vă ţin în suspans), dar ne-am obişnuit, pentru că nu am avut de ales.
Tigruţa nu are încă un nume pe măsura ei (ar trebui s-o cheme Clyde, pentru că e mare hoaţă şi pentru că face deseori pereche la prostii cu Bonnie, dar e un nume prea sec pentru ea, şi prea băieţos). Are foarte multă personalitate, e lacomă, hoțomancă (îţi fură din mână sau de pe farfurie cât ai clipi din ochi, dacă nu eşti atent), obraznică, dar şi foarte inteligentă şi afectuoasă. E preferata lui Gabi, căruia îi plac mâţele jucăuşe, descurcăreţe şi iubăreţe. Tigruţa are un stil aparte de a ni se aşeza în braţe, cu un „mau“ răguşit şi tandru, cerşind atenţie. Se freacă îndelung de obraz sau gât şi, drept recunoştinţă pentru mângâieri, toarce tare şi ne muşcă de unde apucă. Ea a interacţionat prima cu restul tribului, iar acum, când a venit frigul şi dorm toate mult în casă, la grămadă, îi place să stea între pisicile mari, să lingă pe câte una pe cap, să se reazeme de alta.
Cipic e partenerul lor de joacă, numai că le cam hărţuieşte, aşa că, atunci când pot, se culcă lângă Leonida, care încă iubeşte pisoii mici şi le toaletează cu multă plăcere (sperând, bineînţeles, viitoare favoruri... :)).
Bonnie e cea mai pisică dintre toate trei. E liniştită şi uşor de mulţumit, îi place să doarmă ascunsă sub pături şi a evadat de câteva ori pe geam cu Tigruţa, numai că, odată ajunse în curte, s-au speriat şi-au început să plângă. A rămas cu obiceiul de a suge mâna atunci când o mângâiem... Am mai avut pisoi care, rămaşi prea devreme fără mamă, au continuat să sugă ce găseau (unul şi-a supt coada până la un an, Google îmi mai suge încă mânecile, deşi are 5 ani), iar lor nu le poţi da suzetă... Sper să-i treacă în timp...
Amy (botezată după Amy Winehouse) a rămas preferata mea, deşi mi-e greu s-o înţeleg. Pare venită din altă lume şi e ciudată. În cea mai mare parte a timpului stă inertă, dormind sau dormitând. Deodată, brusc, se activează, se urcă pe mobile şi urmăreşte atentă pe pereţi chestii doar de ea văzute, sau face curse prin toată camera, inclusiv peste trupurile noastre, urmărită de surorile ei, ori se joacă ca o nebună cu mingiuţele. Alteori, se strecoară după draperie şi priveşte visătoare pe geam, minute în şir. Dar n-a încercat niciodată să iasă afară, nici când era fereastra deschisă. Pare să aibă în ea o genă de pisică de apartament.
Este neîndemânatică şi pare prostuţă, cade, răstoarnă lucruri, ajunge în locuri de unde nu ştie să iasă sau să coboare. Şi are două slăbiciuni, ciocolata şi... eu. Dacă ar putea, s-ar băga sub pielea mea... Dacă vreo pisică se culcă pe mine, vine şi ea imediat şi-şi face loc pe gâtul meu, chiar dacă pentru asta trebuie să dea pe cineva la o parte. Uneori se strecoară ca un vierme pe sub celelalte şi tot reuşeşte. Îmi cuprinde faţa cu lăbuţele şi mă pedelazează, torcând încetişor. Apoi se ghemuieşte şi adoarme oftând, lipită de obrazul meu. Când stau la computer, vine şi se agaţă de hainele mele, obligându-mă s-o iau în braţe. Dacă n-ar fi aşa timidă şi delicată, m-ar sufoca cu dragostea ei. Amy e puţin dusă cu pluta, dar nu te poţi supăra pe ea, orice ar face.
Când sunt rele, le cert şi le zic „pupezele“. În rest, le alint numindu-le „cele trei graţii“. Viaţa ar fi mai lipsită de emoţii şi tandreţe fără ele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu