Pisicile

Le iubesc. De mult de tot. Sunt prima dragoste despre care-mi amintesc. Nu ţin minte majoritatea jucăriilor pe care le-am avut în copilărie, dar îmi amintesc numele, culorile şi temperamentul tuturor pisicilor mele.



Am avut întotdeauna şi câini, şi pisici. Dar mereu mi-au fost mai dragi ultimele. Fără preferinţă pentru vreo rasă. Fără să am un motiv anume. Deşi recunosc că îmi place faptul că sunt independente, că nu muşcă decât în joacă sau ca să se apere, că se curăţă singure şi eu suport mai uşor mirosul lor decât pe al câinilor (am avut şi am pisici a căror blană nu miroase) şi, în plus, nu am văzut pisici care să mănânce hoituri. Majoritatea pisicilor mele nu mănâncă nici vrăbiuţele, şoarecii sau guşterii pe îi prind.

Pisicile nu depind de oameni nici în ceea ce priveşte hrana şi nici când e vorba de un adăpost, motiv pentru care, măcar în Ţăranistan, sunt mai tolerate decât câinii şi încă nu au intrat în vizorul hingherilor. E adevărat că au mai mulţi duşmani naturali, dar dacă apucă să crească şi scapă de colţii câinilor şi de mâinile copiilor tâmpiţi sunt mai rezistente şi mai descurcăreţe decât orice alt animal care trăieşte printre oameni.

Cum am ajuns să am atâtea pisici? Cu siguranţă, fără să-mi doresc să bat vreun record! A fost o perioadă de câţiva ani când Dumnezeul pisicilor a considerat că trebuie să mă ocup serios de ele şi mi-a tot scos în cale pui de mâţă aruncaţi pe la colţuri de stradă, tomberoane de gunoi, prin parcuri şi părculeţe. Sau pe care vecinii mi i-au aruncat în curte. Iar eu, care nu cred în întâmplări, am considerat că e o lecţie de viaţă pe care trebuie s-o învăţ.

Recunosc că mi-a fost greu să mă obişnuiesc să am casa plină de pisici, că au fost momente când credeam c-o să cedez nervos şi financiar.
A trebuit să învăţăm să le îngrijim, să le hrănim, să le doftoricim...
A trebuit să cheltuiesc tot mai mulţi bani cu ele.
Să mă obişnuiesc să nu mai am covoare, mobilă şi pereţi curaţi. Unele haine, covoare şi perdele nu le mai am deloc...
Dar cel mai greu a fost atunci când sufeream până la ultima celulă când vreun pisoiaş de doar câteva zile ne murea în braţe şi nu reuşeam să facem nimic să-l salvăm...
Sau când vreo pisică ne dispărea şi nu ştiam unde şi de ce...

Am învăţat din propriile greşeli şi până la urmă am reuşit să creştem chiar şi un pisoi aruncat în aceeaşi zi în care a fost fătat. Şi ne-am obişnuit cu gândul că şi pisicile au soarta şi norocul lor, ca şi oamenii.
Iar atunci când stau grămadă pe mine şi de jur împrejurul meu, torcând sau împungându-mă cu botul ori dând cu lăbuţa ca să-mi atragă atenţia, ştiu că am făcut ce trebuia. Şi că nu întâmplător au intrat în viaţa noastră. Că noi suntem ai pisicilor noastre, nu doar ele ale noastre. Ele ne-au învăţat să fim mai responsabili, mai îngăduitori, mai jucăuşi, mai tandri, să ne exteriorizăm sentimentele.
Ele ne-au legat pe mine şi pe Gabriel mai mult unul de altul şi de casă. Acesta este regatul nostru.