Norii

Iubesc norii.
Mai ales pe cei din zilele de primăvară.
Când vântul îi poartă în toate direcţiile peste chipul soarelui.
Aş sta ore în şir şi i-aş privi...

Una dintre puţinele amintiri din copilăria mea, una frumoasă, este despre nori.

Mă dusesem cu frate-meu la furat de porumb, într-un mic lan aflat aproape de casă.
Pe atunci strada noastră era la marginea oraşului. Eram aproape înconjuraţi de câmp, pe care ne duceam să culegem muşeţel, maci şi albăstrele, de un deal scund ce mărginea latura lui ca o coamă, începând de lângă parcul oraşului şi sfârşind într-un sat care acum e cartier al Ţăranistanului. Şi de ochiuri de apă, rămăşiţe ale bălţilor întinse care stăpâniseră în trecut locul, străjuite de plute foşnitoare, înalte până la cer.
Aveam vreo 6-7 ani, frate-meu îmi făcuse fişă la biblioteca oraşului şi-mi lua cărţi din care îmi citea. Citeam şi eu, dar prea încet pentru cât de nerăbdătoare eram să aflu povestea întreagă.
În după-amiaza aia de vară, eram în lanul verde, ale cărui frunze murmurau îndelung la fiecare adiere de vânt. Auzisem voci, treceau oameni pe drumul din apropiere, aşa că ne culcasem pe pământ, printre tulpinile zvelte şi aspre.
Priveam cerul de deasupra noastră, care mie, copil fiind, mi se părea şi mai îndepărtat, şi norii dolofani ce se rostogoleau peste lanul nostru, apoi peste deal, părând că se prăbuşesc în spatele lui. Iar frate-meu îmi spunea poveşti, ca să mă ţină cuminte în lan. Nu ştiu dacă îmi povestea din „Habarnam în Ţara Soarelui“ ori din „Urfin şi soldaţii lui de lemn“ sau poate, pur şi simplu, îmi ţinea un discurs improvizat despre nori.
Eu eram atât de fericită acolo, ascunsă în mica mare verde, ascultând poveşti şi privind norii, alături de un frate care a fost idolul copilăriei şi adolescenţei mele...

Iubesc norii...