Fântâna Popova

În acest oraş destul de bătrân încât să poată spune că pe pământul lui au călcat cam toate popoarele ce-au trecut prin colţul ăsta ţară, care a văzut întemeierea unei naţii, orânduiri făcute şi desfăcute, şi-a ajuns cetate a banilor, sunt puţine lucruri clădite de mână de om ce se pot lăuda că au rămas în picioare mai mult de-un secol.

Cărţile despre istoria oraşului spun că, în arhive, hârtii îngălbenite de vreme, scrise cu chirilice, stau mărturie că Fântâna Popova exista deja la 1613, şi chiar dacă este o construcţie insignifiantă, e cea mai veche din oraşul în afara căruia se afla pe vremuri, probabil de-o seamă sau poate mai bătrână decât Mănăstirea Coşuna-Bucovăţ, făcută în 1572, şi cu certitudine mai bătrână decât Casa Băniei, ridicată abia la 1688.

.........................................

Nu ştiu de unde i se trage numele, nici dacă are vreo legătură cu cartierul Popoveni, de care o despart acum un drum larg, devenit bulevard, câteva şiruri de case şi blocuri, şi-un târg bătrân, defiinţat de curând de autorităţile lacome de publicitate electorală şi bani europeni. Un centru multifuncţional de beton şi sticlă într-un cartier locuit de români ce ţin orătănii, porci și vaci în curte şi de ţigani care trăiesc din strânsul de fier vechi, comerţ ilegal de animale sau care, mai nou, se duc la furat în Occident, unde le merge de minune, mărturie stând vilele cu multe etaje, termopane şi garduri de inox (fierul forjat e expirat, fraţilor!) este fix tichia de mărgăritare pe capul chelului!

Ridicată în inima unei moşii într-o vreme când apa nu era la îndemână, iar cea mai mare pomană pe care ţi-o puteai face sufletului era să sapi o fântână la care să-şi astâmpere setea drumeţii, fântâna Popova a rezistat cuminte, anotimp după anotimp, la poalele unei coline unde se-ntretăiau drumuri ce duceau în toate zările: spre oraşul care începea dincolo de livezi şi de bariera din apropiere, spre Târgul de afară, ori, prin câmp, spre aşezările din jur.
Domnitori sau boieri au preţuit-o şi s-au îngrijit de ea, astfel că mai este în picioare şi acum, când ei sunt de mult oale şi ulcioare, iar numele lor au fost uitate.
Răspântia pe care-o străjuieşte a rămas înconjurată de bălţi, stuf, plute înalte până la cer şi de câmp până prin 1960, când terenul a-nceput să fie parcelat şi oameni veniţi din multe părţi şi-au ridicat case ce-au năpădit apoi şi colina, şi câmpul, şi pământul cât vezi cu ochii, lungind până la satele învecinate oraşul devenit neîncăpător. Pân-atunci, singurii care stătuseră pe-aproape fuseseră ţiganii, în cocioabele lor de chirpici.

După vreo douăzeci de ani, în zonă s-a adus şi apa potabilă, iar oamenii au renunţat la fântânile din curte cu apă sălcie, încântaţi de robinete şi duşuri.
Fântâna a rămas însă la loc de cinste, pentru că apa ei dulce şi limpede, rece de-ţi îngheţau mâinile vara şi călâie iarna, era mai bună decât cea venită pe ţeavă, de-a gata, în orice curte. În plus, era gratis.
Pe lângă asta, fântâna mai era preţuită şi pentru că, la orice nuntă făcută după tipic, mireasa trebuia să meargă în dimineaţa primei din cele trei zile, cât dura petrecerea, cu cumnatul de mână şi alaiul de nuntaşi şi lăutari după ea, să ia apă într-o găleată frumos împodobită şi s-o aducă acasă, ca să-i fie de noroc şi belşug în noua viaţă. Puţini din cei ce sufleţesc acum în zonă îşi mai amintesc obiceiul, iar când, după multă vreme de uitare, o mireasă a avut ambâţ acum vreun an să respecte tradiţia, nu s-a mai găsit nici o muiere care să ştie să-i iasă înainte cu o găleată plină cu apă, pe care s-o împrăştie în faţa ei, urându-i după cuviinţă.
Rostul ei îl avea fântâna şi când trecea vreun cortegiu de înmormântare spre biserica construită-n coasta unei coline învecinate, după ce s-a ridicat cartierul. La ea se oprea popa să citescă mortului şi-n micul bazin de sub cele cinci ciuciururi ale fântânii se aruncau bănuţii cu care se plăteau vămile spre lumea cealaltă.
Tot la ea se opreau femeile, în drumul spre biserică, să-şi umple găletuşele cu apă ce-o dădeau apoi de pomană sau o puneau în glastrele cu flori aşezate la icoane, şi pe policioarele firidelor ei lăsau lumânări aprinse.

Ultimul secol a adus mulţi oameni şi multe lucruri noi în jurul fântânii, dar schimbările de pe pământ şi din cer n-au fost în favoarea ei. Înfăţişarea i-a fost urâţită de ultimele renovări, firide mai are doar pe partea dinspre apus, trei guri au fost astupate, iar pe cele două rămase nu mai curge apă de izvor, ci de la reţea, deşi se aude că ar fi din cea bună, venită de la Izvarna, nu din cea reciclată.
Din copacii ce i-au fost puşi strajă şi ca să dea umbră şi hrană la drumeţi a rămas doar un dud alb, pe care-l jumulesc de fructe copiii sau îi rup crengile dându-se huţa agăţaţi de ele, iar din gardul rotund ce-o înconjura ca pe-un loc magic a rămas doar brâul de pietre de râu legate cu mortar, rupt pe alocuri, pe care s-au ridicat periodic stâlpişori de cărămidă pe care i-au măcinat ploile sau i-au dărâmat mâini duşmănoase.

La fântână au început să vină tot mai puţini oameni, căci de-acum aveau şi-acasă, în frigidere, apă rece, chiar dacă de multe ori e tulbure sau are gust de clor. O călcau mai des ţiganii venetici aşezaţi pe-un teren viran din apropiere, care veneau să ia apă în butoaie jegoase, îşi făceau nevoile şi-şi lăsau la păscut caii cu picioarele împiedicate, să nu fugă, dar nu i-a mai văzut nici pe ei după ce i-a mutat primăria.
Un braţ al drumului ce trece prin faţa ei, cel care duce spre ieşirea din oraş, a fost asfaltat acum câţiva ani, în grabă, când s-a schimbat traseul tirurilor, celălalt, mai scurt, ce ajunge în gura parcului construit acum un veac şi cu care tare ne mai mândrim de-atunci, a rămas tot drum de pulbere, ca pe vremea când treceau pe el nu jeepuri şi camioane, ci rădvane, şarete şi care cu boi.

Oamenii se trec, obiceiurile şi istoria se uită, izvorul care aducea apa din măruntaiele pământului seacă pe an ce trece. Oamenii privesc fântâna cu nostalgie şi se duc să-şi cumpere apă „de izvor“ de la dughene sau supermarketuri.
Autorităţile locale îşi amintesc de ea doar în câte-un an electoral, când primarul şmecher care-a băgat saci de bani în artezienele muzicale din centru ştie că nu va aproba un sfanţ pentru canalizare sau asfaltarea străzilor din cartierul mărginaş, aşa că pune să se dea o văruială la fântână şi să se taie buruienile din jur. Prostimea nu va putea spune că n-a făcut nimic, iar el va mai rămâne în scaun încă un mandat.

.............................

În oraşul faimos cândva pentru numărul fântânilor, acum mai sunt mai puţin de douăzeci, restul secând sau fiind acoperite cu pământ. Pe cele cu apă de izvor le numeri pe degetele de la două mâini, iar apă potabilă nu ştie nici primăria câte dintre ele au. Fântâna Popova, mai bătrână decât toate, e în comă la doar un secol de la ultima restaurare a ei, moment de glorie săpat în peretele dinspre sud. Apa ei se împuţinează şi e posibil ca într-o zi să fie închisă, pentru că, în această zonă ameninţată de deşertificare, apa e tot mai scumpă. Probabil că mai curând decât mă aştept vor rămâne doar povestea şi câteva fotografii.

Până atunci, mai bat drumul până acolo, sperând s-o găsesc tot curgând şi să mă întorc acasă cu ulciorul plin de apă şi amintiri. Mulţumesc de apă bună, fântână...

P.S. O victimă colaterală a zăpezilor abundente precedate de ploaie şi urmate de ger din ianuarie 2012 a fost şi bătrânul dud alb, ultimul dintr-un şir ce străjuia fântâna. Crescuse înclinat, iar coroana prea grea sub podoaba de omăt i-a rupt tulpina la o palmă deasupra pământului. Când s-a moinat puţin, țiganii l-au îmbucăturit tot şi l-au pus pe foc. Am luat și noi câteva crenguţe, ca să le păstrăm amintire...