Prinţul moştenitor al viselor mele

"De-acum sunt în întregime a copilului meu, a Dumnezeului meu. Un Dumnezeu cu trei dinţi şi chiloţi de nailon foşnitor. Cu zâmbet galeş, breton în ochi şi rozând pe mere şi creioane." Extras din jurnal, 8 noiembrie 1988

Când vreau să vorbesc despre el, îmi vin în cap toate cuvintele, se prăvălesc peste mine ca un torent toate sentimentele pe care le-am trăit în anii de când îl ştiu...

El a fost un drum la care am plecat total nepregătită, fără nici un bagaj, fără hartă şi fără să ştiu unde trebuie să ajung.

Am crescut împreună, influenţându-ne reciproc şi, în mod neaşteptat, emoţiile şi sentimentele, care la început au fost punctul nostru slab, în timp au devenit cele care ne-au motivat şi ajutat să ne adaptăm, să ne transformăm, să fim mai buni şi mai înţelegători.

Am învăţat cu chiu cu vai să ne jucăm rolurile care ne-au fost rezervate în această viaţă, de mamă şi de fiu, iar pe măsură ce timpul a trecut şi-am putut să le nuanţăm, a fost tot mai bine.

Nu ne-am iubit de la început şi întotdeauna, dar relaţia pe care am clădit-o are trăinicia unui munte. Acum aş putea să spun că eu l-am crescut pe el, iar el m-a modelat pe mine. El mi-a fost încredinţat mie spre îngrijire, iar eu am fost pusă în paza lui. Cu certitudine, era sortit să ne întâlnim şi sunt recunoscătoare că ne-am găsit atât de devreme şi-am petrecut atât de mult timp împreună.

Sentimental şi încăpăţânat, a opus rezistenţă în tăcere la orice tentativă de a-l obliga să facă ceva ce nu voia. Târziu am descoperit că, mai mult decât orice altceva, a moştenit de la mine şi a reuşit să pună în practică dorinţa de a face în viaţă ceea ce îi place, nu ceea ce trebuie. Dacă firea lui optimistă îl determină să creadă că viaţa ar trebui să fie o vacanţă după pofta inimii lui, sufletul lui cald îl face să-şi dorească să ajungă un soi de Moş Crăciun care împlineşte dorinţe în fiecare zi a anului. Cum se vor împăca trăsăturile astea cu realismul şi obiectivitatea de care dă dovadă pe măsură ce se maturizează, rămâne de văzut.

Gabriel este ca un film de Akira Kurosawa. Este măreţ, profund, lent, unidirecţional. Nu se recomandă celor care se plictisesc uşor.

În ceea ce mă priveşte, este uriaşul care adăposteşte în căuşul palmelor fluturele care sunt, şi nu am să-i las altă moştenire decât gândurile şi visele mele... Şi sper să le folosească ca să-şi împlinească visele lui şi să fie fericit.