Gospodinelor care încă îşi fac singure maioneza pentru salata de boeuf de Revelion (sau de Crăciun, ori pentru alte ocazii), le rămân albuşuri cu care de cele mai multe ori nu ştiu ce să facă, pentru că nu toată lumea iubeşte bezelele.
Mama făcea pe vremuri un chec pe care eu îl adoram. E cel mai bun pe care-l ştiu şi sunt surprinsă că nu se bucură de notorietatea pe care o merită. Poate din cauză că nu e spornic şi e cam migălos. Dar merită făcut, pentru că are o fineţe şi o aromă deosebite.
Reţeta am găsit-o într-o cărticică de prăjituri din acelea de buzunar, de prin anii 70-80.
Chec Viorica
Aluatul: 150 g unt, 300 g zahăr pudră, 8 albuşuri, 200 făină, coaja rasă şi zeama de la o lămâie.
Glazura: 2 linguri pline cu zahăr, 2 linguri de lapte, 1 lingură cacao, 20 g unt.
Se freacă untul cu zahărul, zeama şi coaja de lămâie până se obţine o compoziţie spumoasă şi uşoară, în care se încorporează apoi jumătate din albuşurile bătute spumă. Se adaugă făina şi apoi restul de albuş. Se toarnă într-o formă de chec tapetată cu hârtie.
Se coace la foc potrivit aproximativ 30 de minute, apoi la foc mic încă 30 de minute.
În timp ce se coace checul, se acoperă forma cu hârtie, ca să nu se rumenească prea tare.
Se pudrează cu zahăr vanilat sau, după ce se răceşte, se îmbracă în glazură.
Pentru glazură se amestecă ingredientele şi se fierb la foc mic până se îngroaşă compoziţia. Se toarnă imediat peste chec şi se întinde repede cu cuţitul.
Secretul checului ăsta este că trebuie lucrat cu grijă şi respectate cantităţile ingredientelor. Are puţină făină, dar nu trebuie pusă nici o lingură în plus faţă de cât scrie, altfel iese tare. Compoziţia este ca o spumă, dar de aici rezultă pufoşenia checului şi din aerul din albuşurile bătute bine şi încorporate cu grijă, căci checul n-are praf de copt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu