Milk

După ce am spus poveștile pisicilor născute în curtea noastră și am vorbit de pisoii adoptați de voie de nevoie anul acesta, voi continua prezentarea pisicilor venite în trib cu cele tinere, nu cu ăle bătrâne, cum îmi făcusem planul.



Milk (Pidi, când vorbim între noi) și Panina (aka Nuca zăbăuca) au în comun aceeași mamă (Milka, pisica a mai veche de la serviciul meu, călcată vara trecută de o mașină chiar în curtea firmei, ca şi o altă fiică a ei în urmă cu ceva ani, frumoasa Prințesa), aceleași culori (dozate diferit) și același fel de a fi pe măsură ce-au crescut: singuratice și urâcioase.

Milk a fost cel mai cuminte pui pe care l-am crescut, și încă nu a întrecut-o nimeni. Ne-am întâlnit într-o zi de început de decembrie, acum trei ani, în holul de la fumoar. Cineva pusese o cârpoacă murdară într-o formă de zăpadă artificială cât o coală de hârtie, aşezase pisicuţa în ea şi-o plasase între automatele de cafea. Cred că avea mai puțin de două luni. Am uitat multe lucruri despre ea, dar nu și candoarea puiului de mâță care se dădea jos din cuibul improvizat, făcea temător câțiva pași, privea cu ochi mari și albaștri oamenii ce forfoteau în jur, scotea un „miau“ firav ca și ea și apoi fugea înapoi și se cuibărea în culcușul în care se credea în siguranță.
A stat până seara acolo și-a repetat gesturile acelea de nenumărate ori, întrerupând șirul doar cu pauze mici de somn. Mulți oameni au privit-o, au mângâiat-o, și-au pus întrebări și și-au răspuns la ele, apoi au plecat. Singuri. Iar pisicuța a rămas tot acolo, chemând și așteptând.
Am bănuit că era un pui de-al Milkăi, pisica ce se pripășise la firmă cu câțiva ani în urmă (am aflat după vreun an că avusese mai mulţi pui atunci, însă restul fuseseră plasaţi). Dar în ziua aia n-am văzut-o prin curte, ca să-i duc puiul, să văd cum reacționează. Nu știam nici cine adusese puiuţa în hol, așa cum nu știam dacă s-ar fi întors s-o ia în caz că rămânea acolo.
Seara, când s-a terminat programul, eram deja împăcată cu hotărârea pe care o luaseră ceilalți. Pentru că n-o vrusese nimeni, puiul avea să fie al meu. Aveam și pe atunci multe pisici (nu chiar ca acum...), dar nici nu puteam s-o las acolo. Făcuse deja foamea o zi întreagă... Am pus-o într-o cutie de carton și duse am fost.

În cutia aceea a stat toată iarnă. Se dădea jos, mânca, își făcea nevoile (în aceeași ordine, neabătut, la ore fixe, ca un bebeluș cuminte), apoi se aburca singurică în cutia ei și urmărea tăcută, peste margine, celelalte pisici. Se uita la ele până adormea. După o vreme a început să se joace cu cele mai mici, Blonda și Ciurică erau juniorii la vremea aceea, și-și părăsea mai des căsuța improvizată.
În primăvară a ieșit afară și a început să exploreze împrejurimile. Nu s-a atașat de altă pisică și bântuie singură prin cartier. Nu s-a atașat nici de cei ai casei, cu excepția mea (spre nemulțumirea lui Gabi, care a stat cu ea mai mult decât mine).
Și-a păstrat privirea de-o candoare fără margini, finețea trăsăturilor și felul reflexiv de-a privi lumea. Lumea noastră. Lumea ei nu știm care este și o va ține veșnic secretă. I-ar fi plăcut să fie singura mea pisică, dar cum nu se poate suferă și asta se vede în comportamentul ei...

S-a lipit de sufletul meu într-un fel aparte, aproape dureros.