Bubu şi puii ei

Bubu este ultima descendentă în viaţă a Puficăi, străbuna tribului meu.



E fata Bucătăresei (nu că ar fi gătit pisica, dar îi plăcea să stea în bucătărie!), nepoata lui Pink, strănepoata Puficăi. Tot neamul ei a fost marcat de tragedii şi vieţi prea devreme trunchiate, deşi fiecare generaţie a dus cu un pas înainte supravieţuirea. Preţul a fost sălbăticirea, mai puţină interacţiune cu oamenii, iar ascuţirea simţurilor nu pare să fi însemnat, în cazul lor, şi mai multă minte.
Aşa cum în lumea oamenilor există familii marcate de tragedii timp de mai multe generaţii, şi într-a animelelor se întâlnesc astfel de situaţii.
Pufarin a murit la 2 ani, în urma sechelelor unei boli, Pink, la 3, nu ştiu dacă de boală sau omorâtă de câini, Bucătăreasa a dispărut la 4 ani, într-o noapte, ca şi cum n-ar fi fost... Puii ultimei au avut şi mai mult nenoroc.
Din prima serie, de trei fete, mai trăieşte doar Bubu. Una din surori, Pupu, a fost omorâtă, pe când avea doar vreo 3-4 luni, de un câine străin, intrat în curte din vina unui vecin care a lăsat poarta deschisă, iar a doua, Pupu, a dispărut după vreo 2 ani. Cred că i-a venit de hac câinele lup al vecinului din spate, care o fugărea nereu, când se ducea după porumbei. O dată Pupu a reuşit să ajungă cu păsăroiul în gură până la gard. Abia îl ducea, era cât ea de mare, dar nu l-a abandonat decât în ultima clipă. N-a putut să-l treacă prin gard destul de repede, iar câinele era cât pe ce s-o înhaţe.
Nu cred că pisica aia realiza că tocmai trecuse pe lângă moarte, altfel n-ar fi rămas de partea cealaltă a gardului, sfidând câinele şi pe stăpânului. Părea preocupată doar cum să-şi recupereze prada... După câteva luni a dispărut, probabil câinele a fost mai rapid... sau porumbelul mai greu de cărat...
Din a doua serie de pui ai Bucătăresei, tot trei, singurul băiat, Garu, un hoinar cum n-am mai văzut, a dispărut de-acasă pe la vreo 4 luni, pe una dintre fete, Puca, a omorât-o acelaşi câine lup primăvara următoare (era atât de fascinată de păsărele şi de fluturi că nu era chip să o ţii departe de grădina cu pricina, dar era şi destul de distrată ca să nu simtă pericolul), iar a doua, Grupi, a dispărut într-o noapte, o lună mai târziu. Nu ştim unde şi de ce. Ea chiar era fricoasă şi liniştită...

Astea erau destule motive ca să n-o las pe Bubu să facă pui, dar pe la vreo 3 ani, fiind ea mult plecată prin vecini, că îi plăcea şi ei vânătoarea de păsărele, nu am prins-o să-i facem la timp anticoncepţionalul, iar când a intrat în călduri a fugit, pur şi simplu, de-acasă. Vreo cinci zile n-a văzut-o nimeni...
A fătat în aceeaşi perioadă cu Gubi şi Pepita, ele în aprilie, ea pe 1 mai.
Spre surpinderea noastră, care o consideram puţină la minte, s-a descurcat bine cu puii.
A fătat noaptea, în casă, singură. Fetele, trei la număr, au supravieţuit, băiatul a murit imediat după naştere, numai Dumnezeu ştie de ce.
Bubu, aşa mică şi prostovană cum e ea, a fătat singură, fără nici un ajutor, şi-a curăţat puii şi a fost timp de două luni o mamă extrem de răbdătoare şi devotată. Nu îşi părăsea fetele decât ca să mănânce şi să-şi facă nevoile, apoi se întorcea în casă în vârful picioarelor, încercând să se facă simţită cât mai puţin posibil, şi se stecura la ele în cutie, de unde mai se ridica doar la următoarea masă. Pentru că e foarte sperioasă, multă vreme cutia ei a stat acoperită, în aşa fel încât să poată ieşi când voia, dar să nu poată intra celelalte pisici peste ea. Bubu era mică, dar dolofană şi a avut lapte bun, astfel că puiuţele ei erau grase ca nişte purceluşe, când nu sugeau dormeau într-una, şi erau foarte curate şi liniştite, semn că erau bine îngrijite.

Fetele lu' Bubu au moştenit de la ea statura măruntă, mintea puţină şi instinctul de vânătoare. Şi, ca şi mama lor, sunt toate hoaţe. În timp ce Bubu este specialistă în deschisul uşilor sărind pe clenţe, furişatul în casă şi furatul bucăturilor cu iuţeala gândului, Furnica este extrem de agilă şi se strecoară prin ochiuri de geam, prin hornul de la bucătărie şi e în stare să scoată cu gheruţele bucăţile de carne din oalele puse pe foc. Greieruţa e mai fraieră şi se mulţumeşte să aştepte să rămână singură în bucătărie ca să înşface ceva de pe masă sau să lingă o farfurie.




Albinuţa, cea mai curajoasă, a dispărut vara trecută, în august. Era mai băieţoasă şi mai agresivă, iar Leonida tot încerca s-o disciplineze. Nu cred însă c-a plecat din cauza lui, se certau, apoi se-mpăcau şi dormeau împreună. Înainte să dispară, câteva zile a căutat să stea mai mult cu mine şi a fost foarte tandră. Poate că a fost felul ei de a-şi lua rămas bun...









Furnica este la fel de înnebunită după păsărele şi de imprudentă ca şi rudele ei. Anul trecut a scăpat ca prin minune din gura câinelui, care i-a sfâşiat blana pe şold. Am dus-o la veterinar, a cusut-o, iar ea şi-a ros aţele. Din fericire, rana s-a vindecat repede şi frumos. De-atunci pare că s-a mai potolit. Poate c-a-nvăţat ceva, deşi mă cam îndoiesc că e în stare.

Greieruţa este cea mai prostuţă şi mai simpatică dintre ele. Când era bebeluşă şi sugea, torcea scoţând sunete melodioase ca ţârâitul unui greiere. Acum nu mai toarce aşa şi are o voce slabă şi răguşită, uneori aproape imperceptibilă, parcă e mută.
Are o blană extrem de catifelată şi cu un colorit ciudat, gri cu galben deschis şi bej-roz. E tandră, bleagă, fricoasă, liniştită, lipsită de pretenţii. Din familia ei, ea e cea mai dornică de tovărăşia oamenilor.