Azi, întâmplător, am realizat că e ultima zi de făurar.
Cu tot iureşul din ultima vreme, nici n-am simţit când a trecut luna. Aşa cum n-am apucat să păstrez amintirea nici unei clipe din frumoasele zile de iarnă care s-au depănat, nici imaginea ninsorilor ce mi-au înfrumuseţat viaţa.
Mi-am spus că mâine este deja mărţişor şi mă voi gândi la alte lucruri. Aşa că mi-am rupt jumătate de oră de la treburi şi-am plecat pe urmele iernii, în singurul loc căruia îi duc dorul din Ţăranistan...
În parc.
Mi-am dăruit câteva zeci de minute de frumuseţe şi linişte, alergând prin zăpada pe alocuri neîncepută, sub un cer luminat şi cuminte.
Am umblat pe cărări de mult uitate, lăsându-mi sufletul să se cocoaţe în înaltul copacilor şi să se ascundă în scorburi, să citească urmele ce brăzdau parcul de-a lungul şi de-a latul, să asculte voci calde de păsări care nu mai credeam că pot fi întâlnite în mijlocul oraşului.
Spiritul pădurii mi-a făcut un dar neaşteptat şi duios: o veveriţă.
Iar eu vă dăruiesc vouă amintirile mele din această zi...
P.S. Dacă ajungeţi prin parc, luaţi la voi o mână de cronţănele sau câteva felii de pâine, pentru că acolo vă aşteaptă şi ei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu