A intrat în viaţa noastră acum vreo cinci ani, pe la sfârşitul primăverii. Era o sălbăticiune mică şi colorată, rătăcită de casă şi ajunsă în curtea unui vecin. Şi-a strigat mama vreo trei nopţi la rând, spre disperarea mea, care o auzeam prin geamul deschis, şi a vecinilor care nu aveau somn liniştit de răul ei. Ziua stătea ascunsă, probabil dormea.
Isteaţă foc şi iute ca argintul viu, a scăpat de colţii celor trei câinii din curtea respectivă şi n-au putut s-o prindă nici vecinii, cărora le spusesem că o iau eu dacă pun mâna pe ea. N-au reuşit s-o momească cu mâncare, aştepta întotdeauna să plece ei ca să pape. Până la urmă s-au mobilizat şi au reuşit s-o încolţească în spatele casei. Năroada s-a refugiat într-un burlan, iar omul a băgat furtunul cu apă şi ea a "curs" pur şi simplu afară. Au prins-o, au uscat-o, au pus-o într-o cutie, au aşteptat până s-a liniştit şi mi-au dat-o.
Am ţinut-o două săptămâni închisă într-un coteţ curat, iar când i-am dat drumul era deja obişnuită cu zgomotele şi mirosurile din jur, cu oamenii şi celelalte animale din bătătură.
Aveam şi alte pisici, cu care Gubi nu s-a împrietenit niciodată, dar a rămas în curte, alături de ele, aproape un an. În ciuda felului sălbatic, a fost o pisică cuminte. Nu făcea rău, nu pleca de acasă, aşa că nu trebuia să-i duc grija c-o omoară câinele vecinilor din spate, cum făcuse cu atâtea alte pisici... Era mulţumită să aibă mâncare şi un colţişor al ei. Peste iarnă a stat în casă, la un loc cu celelalte.
În vara următoare însă, după ce Ţiţi, pisicuţa tricoloră care dormea în podul casei ţiganilor, a dispărut, Gubi s-a mutat în ceea ce cred că este un fel de apartament regal pentru neamul pisicesc - un pod plin de fân şi cu multe coşuri calde iarna, al unei case unde se aruncă multă mâncare, iar carnea nu lipseşte (pe lângă faptul că nu sunt vegetarieni de felul lor, vecinii mei ţiganii mai fac şi comerţ cu vite, aşa că aplică principiul "nici o masă fără carne").
Puţin câte puţin, lipsind tot mai des de-acasă, Gubi şi-a recăpătat modul de viaţă cu care fusese obişnuită când era un puiuţ, fătat şi crescut probabil printr-un pod întunecat şi liniştit, ferit de oameni... A redevenit o pisică pribeagă, pe jumătate sălbăticită.
De patru ani, Gubi străbate curţile şi acoperişurile din jur, doarme pe unde nimere sau unde îi place, mănâncă pe unde găseşte, dispare uneori zile în şir. Dar când e acasă, în podul ei, nu uită să vină la noi de două ori pe zi, când ştie ea că e ora mesei. Uneori vine şi mai des ori stă mai mult prin curte, deşi suportă tot mai greu tovărăşia altor mâţe, şi, de câte ori are ocazia, mai ales iarna, intră în hol să mănânce din plasa cu bobiţe de pe dulăpiorul de pantofi. Puţină mâncare, câteva mângâieri, apoi pleacă.
Tot la noi s-a întors Gubi şi atunci când a fătat, probabil pentru a ştiut că aici puii ei sunt mai în siguranţă decât în podul prin care se plimbă multe pisici din cartier.
Prima dată, acum doi ani, anticoncepţionalul n-a fost destul de eficient şi Gubi a intrat în călduri. A acceptat curtea unui singur motan, un drac negru şi la fel de sălbatic ca ea, singurul care a suportat ghearele şi bătaia care au fost preţul împerecherii. Gubi nu a avut burtică şi, dacă după două luni, pe la începutul verii, n-am fi văzut-o ieşind prea des din cutia de lemn de sub masa din bucătărie, n-am fi intrat la idei. Am căutat în ladă şi am găsit un puiuţ cu ochii încă nedezlipiţi, gras ca un purcel, alb cu negru. Dormea toată ziua şi nu scotea nici un sunet în lipsa maică-si. Lui Gubi nu i-a plăcut însă că i-am descoperit ascunzătoarea, aşa că a mutat puiul fără s-o vedem. L-am descoperit într-o magazioară, peste vreo trei săptămâni. Era deja o pisoancă măricică şi se juca pe sub butoaie şi printre vechituri ca să-şi ocupe timpul cât era singură. Aşa a ieşit din noul culcuş şi-am văzut-o noi. Gabi s-a îndrăgostit pe loc de ea, n-am uitat nici acum cum ţinea în palme ghemotocul pufos, încremenit de frică, şi-o mângâia cu un deget pe burtică şi pe frunte... O botezase Tarja...
Gubi s-a prins iar că am găsit puiuţa, probabil ne lăsasem mirosul pe blăniţa ei, aşa că a mutat-o din nou. De data asta într-o grămadă de araci şi fiare din spatele magazioarei. Le vedeam uneori pe amândouă, alteori doar puiuţa, jucându-se singură, dar nu venea niciodată la noi, respectând probabil cu sfinţenie sfaturile mamei. Era frumoasă şi sălbatică ca ea.
În scurt timp Gubi a dus-o de-acasă, spre dezamăgirea noastră. Am mai văzut-o o dată, pe la începutul toamnei, într-o noapte când plângea pe acoperişul vecinilor, probabil o căuta pe Gubi, aşa cum aceasta o căutase pe maică-sa când am găsit-o noi. Numai că ea era măricică, probabil era în perioada când Gubi stătea mai puţin cu ea ca s-o înţărce. Iar Tarja părea că era obişnuită cu oamenii. Am chemat-o până a venit la gard, am reuşit s-o aduc atât de aproape încât s-o prind. Am dus-o în casă, la Gabi. Era curioasă şi dornică de mângâieri, dar nu i-au plăcut celelalte pisici. Mârâia defensiv şi se încorda. Am pupat-o şi-am dus-o înapoi de unde o luasem. A plecat repede, tăcută, pierzându-se în întuneric. Am încredere că Gubi a educat-o pentru supravieţuire...
A mai trecut un an şi în iarna următoare pe Gubi am văzut-o prea rar ca s-o mai ducem la timp la veterinar pentru anticoncepţional. Ne-am spus că dacă va fi să fete iar va şti să-şi protejeze puii şi să-i crească singură.
La începutul lui aprilie, când i s-a apropiat sorocul, a venit însă tot la noi. Am înţeles mesajul şi i-am pregătit un culcuş în acelaşi coteţ mic şi curat în care stătuse ea, pui fiind, cu trei ani înainte. Acolo a fătat, pe seară, când s-a lăsat liniştea în jur, patru puiuţi, trei pisoi şi-o pisicuţă, şi tot acolo a rămas cu ei şi i-a crescut până au putut umbla singuri. Apoi i-a adus zilnic la masa comună până au învăţat drumul, iar ei n-au mai vrut să se întoarcă în adăpostul lor lor şi au rămas în curte, cu celelalte pisici, mai ales că aveau cu cine să se joace, după ei născându-se alte două serii de pui în decurs de trei săptămâni: ai Pepitei şi ai lui Bubu.
Gubi i-a alăptat vreo patru luni, mai mult decât au făcut celalalte două pisici cu ai lor. Pe lângă ei, a supt şi Lolita, fata năzdrăvană a Pepitei, care imediat ce a înţărcat-o mă-sa şi-a găsit altă sursă care să-i furnizeze hrana ei preferată.
Aşa cum ne aşteptam, Gubi a încercat să ducă şi aceşti pui în podul în care locuia de obicei. Numai că lor le plăcea prea mult grădiniţa de acasă, unde mai aveau nouă tovarăşi de joacă, şi chiar dacă au urmat-o pe mama lor din curiozitate s-au întors acasă cât au putut de repede. După câteva tentative, Gubi a priceput cum stătea treaba şi a început să dea tot mai rar pe-acasă. Puii au căutat-o o vreme, apoi, mai ales că fuseseră înţărcaţi, s-au obişnuit cu faptul că erau pe cont propriu. Acum, după aproape doi ani, nu mai ajung decât din întâmplare în „teritoriul“ mamei lor. Ea vine aproape zilnic la masă, şi e la fel de frumoasă şi nărăvaşă ca întotdeauna. Uneori nu i-e foame, vrea doar să fie mângâiată. Are felul ei unic de-a se ridica pe vârful lăbuţelor, arcuindu-şi spinarea şi pedalând în acelaşi timp, şi toarce de plăcere.
Noi ne-am pricopsit astfel cu încă patru pisoi: Gore II, Kinja, Ciorică şi Libelula.
Gore (II pentru că îmi amintea de celălalt Gore, marea mea febleţe pupăcioasă, dispărut cu un an înainte), a fost cel mai blând şi mai lipicios dintre toţi puii din acel an. Am ştiut de prima dată când am luat ghemotocul pufos în braţe că era darul lui Gubi pentru mine, pentru că o îngrijisem, pentru că ne-o luase pe Tarja, pentru că încă mai sufeream după celălalt Gore. Iar puiuţul s-a lipit de mine de mic. Din păcate, l-am pierdut şi pe el după un an. A murit într-o duminică de vară, probabil otrăvit. N-am uitat ultima lui zi şi suferinţa de care a avut parte, aşa cum n-am uitat drăgălăşenia lui, felul în care ne saluta de câte ori intra în casă, modul cum se cuibărea în braţele mele când venea să dormim împreună...
Kinja, unul dintre pisoii preferaţi ai lui Gabi, e un motan zdravăn, liniştit, cu blăniţă frumoasă şi curată, dar timid şi cam sălbatic. Are un fel anume de-a mieuna, parcă ar cânta, cere mângâieri, dar fuge când le primeşte.
Ciorică e mic, negru, lacom şi cam smiorcăit. E la fel de timid ca şi Kinja, dar nu la fel de defensiv. Adoră să fie mângâiat, e cam bleg şi imatur.
Libelula, zisă şi Cindy Crawford din cauza aluniţei portocalii de pe botic, e o pisoancă băieţoasă şi ciudată. Nu pare să ştie ce vrea. Uneori e prietenoasă, alteori nu. Nu iubeşte nici oamenii, nici pisicile. Participă la viaţa de grup cu indiferenţă şi a rămas la fel de ataşată de fraţii ei ca atunci când erau mici şi se jucau în cutia lor până adormeau unul peste altul. Când vrea să intre în casă, se cocoaţă pe uşă şi apasă cu picioarele din spate pe clanţă, încercând s-o deschidă (motiv pentru care o închidem pe dinăuntru). Uneori face asta pentru alte pisici, ca un soi de serviciu.
Puii lui Gubi sunt tandri, au fost afectuoşi cu mama lor şi încă ţin unul la altul, nu fură, nu strică, sunt pisici de curte, pe jumătate sălbatice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu