Toamnă în Ţăranistan

În Ţăranistan e miez de toamnă.

Miez tot mai copt...

Toamnă cu ploaie şi frig.
Nicicând în an Ţăranistanul nu e mai urât ca acum, de la periferii până în centru. Bălţi, câini uzi, oameni zgribuliţi şi încruntaţi. Totul e întunecat şi trist, chiar şi umbrelele, deşi de la an la an tot mai puţini le poartă. Ţi-o ia vântul, n-ai loc cu ea în autobuz, trebuie să-i porţi de grijă să n-o pierzi, să n-o rupi... Viaţa în Ţăranistan e obositoare şi fără grija umbrelei.

Aş vrea să-mi placă toamna, cum le place altora, dar nu prea am de ce.

Nu mai gâlgaie din butoaie must dulce, gutui aurii nu mai atârnă pe crengi ca globurile în pomul de Crăciun, îndrăgostiţii nu-şi mai şoptesc vorbe dulci pe aleile parcului, sub ninsoare de frunze ruginii, iar Ziua recoltei ar trebui mutată în august. 

Între Orient şi Occident, Ţăranistanul trăieşte la întâmplare, pe fugă, cum o fi. O viaţă fast-food cu orar de supermarket.

În curând îşi serbează ziua, deşi nu prea are cu ce. Zi prost aleasă de mărimile oraşului, pentru că doar în puţini ani nu plouă la sfârşit de octombrie. Dar de logică şi simţ practic nu prea s-a auzit pe-aici. „Las', că ne descurcăm noi!“. Adică noi, aştia mărunţi, nu ei. Nu prea ne descurcăm, dar ce să mai faci acum? Cărămidă lucitoare, dă Doamne să fie soare!

...........................

Toamna nu e frumoasă, dar mai pot găsi în ea câteva lucruri bune.

Conserv amintirea verii ferecând în borcane fructe şi legume pentru iarna lipsită de aromele grădinii. Mă mai înduioşează culesul ultimelor roşii şi teci de fasole de pe vrejuri, bătutul nucilor şi pusul verzei la putină. Strugurii sunt încă fructul meu preferat, iar când vreau ceva inedit mănânc pere cu nuci. Îmi place să înşir mere roşii, şi verzi, şi galbene, pe pervazurile de lemn ale ferestrelor de la sală, să adun conuri, şi frunze, şi fructe sălbatice uscate.

..........................

E trist să văd copacii golaşi şi să mătur frunzele căzute în curte, dar înfăşez cu ele tulpinile pomilor, tufele de trandafiri sau le întind prin grădină. Totul are un rost, dar câţi îl vedem?

Când voi ieşi la pensie, mă voi apuca de grădinărit. Cred că voi învăţa multe despre viaţă privind seminţele cum încolţesc, sădind lujeri plăpânzi, ajutându-i să crească şi să rodească, apoi găsind o întrebuinţare fructelor muncii mele. Păcat că nu am învăţat să fac asta în tinereţe, aş fi fost mai practică!